Dacă aș fi pentru o secundă un bătrân PSD-ist…

Am văzut contramanifestația de la Cotroceni. Indiferent de motivele pentru care au ieșit bătrânii ăia acolo, convingere sau #sticlădeulei sau #sutadelei de om… Eu mă-ntreb: Oare la bătrânețe uiți complet cum era să fii tânăr? 

Altfel, nu-mi explic. Nu-mi explic cum le scapă acestor oameni durerea și disperarea din ochii tuturor tinerilor pe care i-au numit cu atâta scârbă și patos „sclavi”.

Stau și mă-ntreb…

Dac-aș fi un bătrân PSD-ist, chiar n-aș înțelege nicio secundă de ce copilul meu muncește în străinătate?

Chiar nu m-aș întreba nicio secundă de ce mi se nasc nepoții prin Spania sau Italia sau prin Anglia, și de ce îi văd doar prin vacanțele de vară, în vizită în țara care nici măcar nu e a lor și pe-a cărei limbă o vorbesc stâlcit?

Dac-aș fi un bătrân PSD-ist, chiar aș simți vreo secundă mândria aia ridicol de nefondată a faptului că îmi vine copilu’ din străinătate să mă vadă?

Dac-aș fi un bătrân PSD-ist, în timp ce-aș frământa o pâine cu făina primită contra unui vot, n-aș realiza nicio secundă cam cât de ieftin m-am vândut? Pe trei lei, la propriu. Pe-o pâine, la propriu. Nu mi-ar sta dumicații ăia în gât, n-aș realiza că am vândut, de fapt, o țară-ntreagă pentru ei?

Dac-aș fi un bătrân PSD-ist, în timp ce-aș împacheta carnea de porc, zacusca și cartofii pentru copiii plecați în alte orașe să muncească, nu m-aș întreba deloc de ce au ei, de fapt, nevoie de sacoșa de rafie cu mâncare lunară? Nu m-aș gândi nicio secundă că o friptură și-un piure amărât e ceva ce orice om ar trebui să-și permită într-o țară normală?

Dac-aș fi un bătrân PSD-ist, chiar aș crede vreo secundă că ai mei copii ar considera că ieșitul în stradă zi de zi, după măcar opt ore de muncă, flămânzi și înfrigurați, e o distracție? O joacă? O plăcere? Oare la fel de proști i-aș considera pe toți cei mai tineri ca mine? Oare chiar aș uita complet cum am fost când eram eu tânăr?

Read more
Cum am participat la protest

Cu tot respectul pentru cei care-au tras hainele pe ei și-au străbătut Magheru sperând că or avea sorți de izbândă

Read more
De ce nu merită românii servicii bune

Am citit la Cristi că la Kaufland se implementează o chestie mișto, pentru a evita cozile interminabile la case: o aplicație prin care îți scanezi singur produsele pe măsură ce le bagi în coș, iar la final, în loc să aștepți după un casier cu două mâini stângi sau după un alt client care se scotocește în fundu’ genții după 50 de bani, prezinți doar un cod de bare TOTAL, care e trecut prin casă, plătești și ai ieșit. Un fel de self-casă, se merge pe încredere, se efectuează și verificări random ale produselor din când în când și primești un rating de client în aplicație. Cool.

Ei na, drăcia dracului, să citiți comentariile. Spicuiesc eu ideea generală: da’ de ce să fac eu treaba casierului?! Da’ de ce să își reducă Kaufland costurile și să-mi vândă gogonata cu „spre binele clientului”?! Ăsta-i de fapt beneficiul lor, nu al meu. 

Bine, mă, deștepților. Stați și faceți cozi interminabile înghesuiți unu’ în altu’, nu cumva să-și reducă Kaufland personalul pe spatele vostru. Abia aștept să ies ca un fluturaș fluierând cu sacoșa de cumpărături din magazin, în timp ce voi stați în linie scărpinându-vă în creștet și legănându-vă de pe un picior pe altu’ până vă vine rândul.

Vă doresc să aveți în fața voastră doar pensionari care cer discount-ul de 50 de bani de la iaurt, cucoane care cer schimbarea produsului cu altul de la raft pe motiv de ambalaj puțin boțit, studenți care cer stornare pe trei produse că n-au suficienți bani la ei și, nu în ultimul rând, casieri începători (da, se mai întâmplă) care trec un produs de trei ori prin scanner până nimeresc codul de bare!

Pentru că, nu-i așa, în mintea voastră mică nu există conceptul de win-win: și ce dacă are de câștigat magazinul, câștig și eu 15 minute și puțin confort la cumpărături după o zi întreagă de muncă. No way, mergeți în rând la case, să vedeți cu ochii voștri cum nenorocitu’ ăla de casier (plătit și din banii voștri, of course) face bip-bip-bip pe fiecare produs cumpărat, de la tampoane la prezervative și salam.  Eu cred că sunteți prea odihniți. Vă invidiez și vă urez așteptare plăcută la casă.

Uite de-asta nu merităm servicii bune. Atunci când apar, le desființăm din fașă. Cum apare o companie cu un serviciu fain, zbang, ne punem să-i calculăm profitul. Pui de contabili ce sunteți.

Read more
Preafericita Udrea și conduita pe Facebook

Știți, în afară de bula voastră de oameni cool din gașcă care-și permit check-in la Loft, o parte covârșitoare (cea mai mare parte) dintre români sunt cei care folosesc Facebook-ul exact așa ca în meme-urile clasice:

cine romantice cu ciolan, fasole și murături pe un fundal hardcore c-o sobă de teracotă;

petale de trandafiri presărate pe covorul țesut la război de bunica de mult moartă și-ngropată;

bunica nu e moartă și-ngropată oricum, ci cu check-in la cimitir, poză în clar și haștag #feelingsad, #nutevomuitabunico;

bemveu din ’90 pozat în fața porții, pe aleea încă neasfaltată din sat, pe capota căruia stă așezat un domnișor cu petul și punga de semințe aferentă. Plus guler ridicat la treningul adibas. Haștag #prosperitate;

gagici îndrăgostite în poziția spatele-la-cameră, mâinile-pe-perete, tocuri-în-picioare, privire-suavă-la-cameră. Haștag #prințeso-capul-sus-căți-cade-coroana.

Într-adevăr. Groaznic. Dar în tot contextul ăsta, Elena Udrea care propagă fericire, așa cum știe ea, pe la spate, mi se pare apogeul conduitei exemplare pe rețelele de socializare:

elena-udrea-e-fericita

 

Elena, soro, nu-i asculta, fată. Capul sus, că-ți cade coroana!

Read more
Social piggies. Fabulă

A fost odată o gașcă de purceluși.

Nu mulți, nu frumoși, nu nemărginit de înțelepți, doar purceluși populari, ăia de strigau mai tare din coteț să fie auziți de toată lumea. Nu neapărat lucruri inteligente, nu vreo teorie, nu vreo idee, pur și simplu strigau.

Dacă primeau de mâncare strigau, dacă își luau ghetuțe noi strigau, dacă ieșeau la plimbare din coteț strigau. Și astfel, au câștigat popularitatea între animăluțele de curte ale gospodarilor satului respectiv. Nu cele mai istețe animăluțe, doar alea prea tălâmbe să facă ceva între timp.

Boul, oricât era el de bou, nu avea niciodată timp să stea să asculte tot ce strigau porcușorii, el fiind ocupat cu muncile importante. Vaca nici atât, oricât de vacă, ea era tot timpul la câmp: se întorcea seara doar să-și dea laptele și băga coarnele la somn pentru a doua zi.

În schimb, găinile, rațele, curcile și ciorile de pe garduri, în lipsa unei ocupații mai de soi, ciuleau urechea zi de zi să vadă ce mai zic porcușorii. Dacă troaca lor e plină, dacă e goală, dacă au ieșit din coteț, dacă a fugit vreunu’ cu vreo căruță low-cost într-un citybreak în satul vecin.

Trecând vremea, gospodarii au prins de veste că nu mai trebuie să stea să discute orice speță cu fiecare găină și rață în parte, e de ajuns să dea câte un știulete de porumb unui porcușor și acesta va striga ce și cum se dorește, și astfel populația găinară va fi ușor de organizat.

Porcușorii au prins gustul și au început să-și aroge aere de importanță. Au început și mai mult și mai des să strige, cu și fără folos, cu și fără mesaj, doar-doar vreo râgâitură din tot speach-ul lor va capta atenția unui gospodar care are 2 știuleți de porumb de dat pentru asta.

Au început să discute despre avioanele care treceau peste cotețele lor, au început să vorbească despre tehnologie, despre mașinile pe care le auzeau ei departe la șosea, despre cum e viața în general. Și toate astea nu din perspectiva cotețului lor, ci pretinzând că ei cunosc și înțelesurile alea ascunse și sunt capabili să ofere sfaturi și soluții.

Porcușorii au început să le spună găinilor unde e iarbă mai frumoasă, ce opinci sunt mai bune, care izvor e mai curat, totul în schimbul unui știulete de porumb sau a mai mult.

Astfel, după un timp, fiind avari, au început să se cam calce pe adidași. Deși s-au înțeles între ei că fiecare mesaj să fie râgâit către găini contra unui anumit număr de grăunțe, sau poate un măr în zilele alea bune, mulți hulpavi au început să se vândă pe mai nimic, ba pe un cartof, ba pe zoaie limpede, ba pe știuleți goi. Astfel și-au băgat râtu’ în piață.

A început o râcă și o vrajbă în tot satul, dar instincul de supraviețuire a porcușorilor le-a spus că dacă vor să reziste, trebuie să se alieze. Și de atunci încolo, în fața cotețelor lor toți se lăudau și se minunau de cât de grăsuți și frumoși sunt, și ce dicție au și ce glas frumos, și cum mai zice unu’ și ce a mai făcut altu’, în timp ce la întunericul cocinei lor, nutreau gânduri vrăjmașe și se înciudau din ce în ce mai rău, râvnind unul la zoaia celuilalt.

Deși și-au dublat pretențiile de răsplată pentru fiecare râgâitură emisă, ceea ce-au uitat porcușorii a fost că ei continuă să vorbească pentru găini, curci și rațe, care mâine-poimâine ajung cel mult o ciorbă și nu un foie-gras mai de soi. Și asta când au avut tot timpul să învețe să livreze și pentru celelalte dobitoace. Unii au făcut-o, dar ăia nu mai sunt porcușori, că până și lor le e greață de troacă.

Morala: aici ar urma o muie elegantă, dar am rămas fără inspirație. Orice asemănare cu fapte și situații reale din Social Media, blogosferă & advertising online nu este pur întâmplătoare.

 Ursu

Read more
De morții voștri ce se mai aude?

A murit Regina Ana. La 92 de ani. Prilej numa’ bun de împânzit Interneții cu regrete și poze cu lumânări aprinse pe fundal negru. Pentru că, nu-i așa, când moare un om e o dramă. Când mor vreo 50 e un număr.

Băi, mai bine v-ați plânge morții voștri. Sau, măcar nu mai plângeți morții care și-au făcut cărare bătută (bine de tot) pe pământu’ ăsta vreme de-un secol (+/- 20jde ani). Când crapă unu’  după 90 de primăveri, singurul lucru pe care tre’ să-l simți e curiozitate.

Pe mine curiozitatea mă macină: ce rahat or fi mâncat ăștia de-au ajuns să hălăduiască un secol pe pământ fără să se strice nimic în ei? Pentru că, în caz că trăind în lumea morților celebri de pe Facebook n-ați observat asta, cam nimeni nu mai moare de bătrânețe în zilele noastre. Data viitoare când vă duceți la doctor c-o problemuță aparent inofensivă, să vă aduceți aminte și de asta. E mai bine să te-aștepți.

Vizavi de ăștia care plâng mumii înhumate mult prea târziu, am un sentiment de invidie și cam atât. Cam cât timp liber să ai să apuci să-i plângi pe toți? Eu n-am avut timp să-mi jelesc nici morții mei, d-apăi p-ai altora.

Read more
La opt’șpe ani ai voie să bei, da’ și să votezi

Eu de când am împlinit fabuloasa vârstă de 18 ani, n-am lipsit de la vot. Niciodată. Consider absenteismul o nesimțire crasă, mai ales ținând cont de faptul că 90% dintre români sunt veșnic nemulțumiți de legi, de aleși, de tot ce se-ntâmplă în țară. NU ai dreptul să te plângi când ești activist de canapea și tastatură. NU ai dreptul să te plângi când habar n-ai cum arată un buletin de vot.

S-au tot făcut campanii de informare, de conștientizare, de scoatere a puturoșilor oamenilor din casă la vot. Le-am cam ignorat pe toate fiindcă au fost seci, neinspirate, cu mesaje insipide și limbaj de lemn, care m-au plictisit până și pe mine, una care s-a chinuit mereu să-nțeleagă ce se-ntâmplă în jurul ei și să voteze responsabil, d-apăi pe unu’ care nu știe bine care-i Parlamentu’ și care-i Guvernu’ și care ce face.

Dar iată că există și o campanie mișto, pe-nțelesu’ tuturor, cu mesaje de la oameni către oameni:

Am scris și eu și alții acolo despre importanța votului:

“Je m’en fiche”-ismul este „cool” doar până la 18 ani. Și tot până atunci ai voie să-l practici.

La 18 ani câștigi niște drepturi de care abia aștepți să te bucuri: poți să conduci, poți să consumi alcool (legal), primești acces în club și intri și-n lumea „oamenilor mari”. Dreptul la vot nu-l așteaptă nimeni cu sufletul la gură, deși este, de fapt, printre puținele lucruri pe care legea îl oferă individului fără să-i ceară vreun impozit, vreun timbru fiscal sau vreo câteva ore de stat în coadă la vreun ghișeu.

Pentru că educația civică e undeva cu zece trepte mai jos ca importanță decât ora de religie în școli. Pentru că votul tinerilor e de multe ori subminat de a celor cu o speranță de viață care nu le mai permite să vadă consecințele ștampilei pe care-au pus-o în cabina de vot. Pentru că scara valorilor s-a răsturnat, absenteismul și nepăsarea fiind promovate ca o pedeapsă pentru cei ce ne conduc prost, când, în realitate, asta le oferă puterea supremă.

Fără să știi, toată viața vei lupta pentru puterea de decizie. Atât pe plan personal, cât și pe plan profesional. Puterea de decizie în plan civic e un drept garantat, pe care-l primești, pur și simplu, la 18 ani. Folosește-l!

Shareuiește, trimite și tu un îndemn, pune umăru’. Mersi.

Read more
Și dacă Cioloș strânge gunoaie… ce?

Numai pe mine nu mă impresionează inițiativele astea? În poza de mai sus, îl avem pe premier strângând gunoaiele din Parcul Natural Văcărești, cot la cot cu niște voluntari, în cadrul unei acțiuni ecologice organizate de Let’s Do It România. Nu-l acuzăm de mișcare de PR, fiindcă n-am fost acolo să-l vedem, însă cei de la fața locului spun că ‘nea Cioloș chiar a strâns gunoaie câteva ore bune, nu doar cinci minute pentru poză:

Eram convins că în 2-3 minute o să-l văd venind înapoi, cum ne salută și ne pupă din mers. Nu doar că nu s-a întâmplat asta, dar omul ăla chiar a transpirat zdravăn ca să umple sacul ăla cu gunoi. L-am urmărit și am stat aproape de el. Mie mi-a transmis multă normalitate în ceea ce făcea. (sursă: Ciprian Muntele)

Totuși, luați aminte: asta este tot o mișcare de PR.

Poate nu este una voită, dar rezultatele sunt exact aceleași: puncte în plus la imagine pentru el. Pentru că nimeni, dar nimeni n-o să se uite la poza asta și-o să spună uau, iote-l pe Cioloș strângând gunoaie, ia să iau și eu un sac și să m-apuc de strâns chiștoacele de prin jurul blocului. Singurele reacții (pozitive) vor fi urale și aclamații la adresa unei personalități care a renunțat la cămașă și butoni și s-a băgat cu cizmele în nămol. Ăsta-i singurul mesaj receptat, chiar dacă poate mesajul transmis este dacă premierul strânge gunoaie, poți s-o faci și tu.

De ce? Pentru că activiștii și ecologiștii și oamenii dispuși să facă asta, o vor face chit că Cioloș umple sacul de peturi sau nu. O fac din convingere. Iar cei care n-ar face asta în veci și pururi… n-ar face-o în veci și pururi. Și atât. Poa’ să vină și Obama să mai umple un sac pe lângă. E degeaba.

Ca să nu mai vorbim de faptul că nu, musiu Dacian, treaba ta nu e să strângi gunoaie. Ești plătit pentru acțiuni ca astea, din fișa postului de premier. Cu alea ne câștigi, lasă strânsul gunoaielor din Văcărești, n-ar strica o măturică dată și prin Parlament.

Read more
Când cicatricile celor din Colectiv nu vor mai fi niște trofee…

…vor rămâne niște simple cicatrici.

Acum, sunt niște #victoryscars, niște trofee ale faptului că s-au târât prin foc (la propriu) și au trăit, niște ilustrații palpabile ale deja împământenitului slogan Corupția ucide, niște semne care să ne-amintească de cei ce n-au reușit să scape… Dar asta doar pentru că evenimentul Colectiv este, încă, proaspăt în memoria colectivă.

Dar nu va mai fi. Ăsta-i adevărul. Oamenii uită. Memoria colectivă e resetată periodic: alaltăiei a fost Colectiv, ieri a fost Hexi Pharma… azi e Dan Condrea și a lui moarte suspectă. Mâine poate fi Drăgușanca și al ei controversat botox. Apoi vin alegerile. Nu-i greu de observat cum, încet-încet, ne îndepărtăm de nucleu. E firesc. Nu, nu e firesc să uităm așa cum o fac românii – degeaba și fără rezolvări, însă a uita, pur și simplu, e firesc. Și uman.

Dar va trece timpul. Și, în afară de supraviețuitori și ale lor cercuri sociale, oamenii nu vor mai tresări când vor auzi de tragedia din Colectiv. Tragediile rămân tragedii pentru totdeauna doar pentru cei cărora li se întâmplă. Hai să nu fim ipocriți.

Și-atunci, cicatricile celor din Colectiv nu vor mai povesti despre cum corupția ucideNu vor mai striga am supraviețiut prin focNu vor mai sugera o tragedie care oglindește perfect cât de bolnavă e țara asta. Nu. Pentru noi, pentru spectatori, cicatricile alea o să fie niște cicatrici și atât.

Iar cicatricile alea sunt purtate de niște oameni. Aici voiam s-ajung. Ce vor face oamenii ăștia când cicatricile lor nu vor mai fi niște trofee? 

Acum, nimeni nu se gândește la asta. Nici măcar ei. Și nimeni nu spune asta. Dar peste cinci, șapte, zece ani, vei vedea pe stradă doar un om mutilat. Și o să vezi numai mutilările fizice, că pe-alea psihice nu o să le știi și nici n-o să te intereseze. Acum, oamenii ăștia își fac poze. Le postează pe Facebook. Ies pe la televiziuni. Își distribuie dramele între ei. Trag semnale de alarmă și vor dreptate. Vor să fie ascultați și văzuți (încă). Complexele lor sunt de ordin psihic, nu fizic (încă).

Pentru asta cine plătește?

Încă sunt fericiți că trăiesc, indiferent cum. Indiferent că Te Dy și-a pierdut șase dintre degetele de la ambele mâini. Indiferent că Alexandru are arsuri cumplite și încă se vindecă. Corina e și ea în proces de vindecare. Și mai sunt atâția. Mulți dintrei ei care tac. Care deja nu mai vor să se arate.

N-am scris până acum despre Colectiv. Mi s-a părut că e o manevră meschină. Că au scris alții destul. Dar dacă putem să întârziem mai mult uitarea… mai scriem.

Read more
Fără muzică după ora 22:00 în Centrul Vechi

În România, anii electorali sunt echivalenți cu o conductă spartă de legi proaste. Una după alta. Cu o mână facem biluțe de muci, cu cealaltă semnăm docomente menite să arate că facem treabă, dom’le, alege-mă pe mine. Nu știu sigur care mână e mai productivă, încă nu m-am decis.

Așa că, avem regulament de funcționare proaspăt pentru Centrul Vechi: după ora zece noaptea, gata cu muzica pe terase în centru. Toată lumea la pijamale, bă, voi n-aveți niciun document de semnat mâine? Denise, treci la pupitru, arată-le ăstora ce-i aia o mârțoagă, ăăă, pardon, hârțoagă.

Stai ușor, nu te grăbi, că asta nu-i singura modificare. Terasele vor fi interzise dacă, pe mijloc, nu rămân minimum patru metri pentru acces (atât pietonal, cât și pentru situații de urgență). Hăhă, adică nu mai calc prin frappe-uri și cocktailuri în încercarea de a merge printre scaune și mese pline cu cefe late și florărese? Mișto.

terase-centru-vechi

Aaaa, și încă una: terasele vor trebui să aibă musai doar mese și scaune din lemn, răchită sau metal, fără zorzoane, fără culori prea stridente. Toate piesele de mobilier tre’ să fie la fel. Se interzic și jardinierele ălea hidoase cu flori artificiale. Adică Centrul Vechi n-o să mai arate ca un pișvaițer cu de toate, un pic mai răpciugos decât iarmarocurile de duminică de pe la sate? Naaais.

Se interzic și televizoarele și orice tip de proiectoare pe terase. Adică fără sămânțari de stadion care să se uite la meci.


Bun. Ar fi bine dacă n-ar fi…. rău. Astea-s așa, niște detalii fine. De bun simț, dar… fine. E un fel de finisaj, un fel de ultimă măsură luată pentru amenajarea unui spațiu civilizat unde să se îmbete distreze tineretul nostru, mândria țării.

Adică așa, ca și când toate-ar fi la locul lor prin Centrul Vechi, mai puțin câteva scaune din plastic care strică aspectul general și niște flori artificiale care nu se pupă cu decorul. Care decor se dărâmă!

Pică bucăți de tencuială pe tine când stai la terasă, dar hey, măcar ți-ai pus poponețul pe scaun de lemn și cadru metalic! De fapt, mă rog, în caz de cutremur, te bagi sub el, ar fi și asta o soluție! Bate cuba, Sorin Oprescu.

Read more
Dacă aș avea un copil…

…i-aș spune că nu-l privește ce fac alții în dormitor, în bucătărie, în casele lor. I-aș spune că dacă a decis că timpul lui e atât de ieftin încât să-l consume pe acțiuni și  mobilizări prin care să interzică altora ceva, orice, de ordin personal, înseamnă că e un ratat. Înseamnă că am un copil ratat și că am eșuat ca părinte.

Dacă aș avea un copil al cărui existență să se-nvârtă în jurul altora, înseamnă că existența lui e degeaba. Înseamnă că am un copil care există degeaba și eu am existat degeaba ca părinte.

Dacă aș avea un copil, i-aș spune să-i învețe pe alții ce să facă, nu ce să nu facă. Și să-i învețe doar atunci când o face din propria experiență, nu din autosuficiență ignorantă. Pentru că atunci, ar însemna că am un copil de-a dreptul prost, în sensul cel mai pur al cuvântului. Iar eu am fost un părinte și, mai ales un om prost.

Dacă aș avea un copil, i-aș spune că poate să facă ce vrea, să iubească ce și pe cine vrea, să trăiască exact așa cum vrea el, fără să aplece urechea la critici și judecăți din exterior. Pentru că viața lui este doar a lui, și e mult prea fragilă, mult prea ușor de pierdut și trece mult prea repede ca să ai timp să mulțumești pe toată lumea. Liana Stanciu ar trebui să știe asta...

Dar n-am un copil. Așa că, le transmit tuturor ălora trei milioane de oameni ratați, care există degeaba și proști: nu vă faceți cinste nici vouă, dar nici părinților voștri. Pentru ce dracu’ trăiți? :)

Și-mi asum. Laura Glodeanu. 

Read more
Dan Condrea – exemplul (viu?) că “moartea” poate fi și avantajoasă

Se pare că patronul Hexi Pharma, Dan Condrea, a murit. 

Și nu a murit oricum. O moarte violentă, subită, într-un accident, în mijlocul unor evenimente care-l linșau ca personaj, persoană și personalitate.

Și nu a murit oricum. A fost recunoscut… după haine. De nevastă-sa.

Și nu a murit oricum. A murit desfigurat. Ce convenabil.

Nici alții n-au murit oricum. Au murit cu zile, cu corpul ros de septicemii și infecții parcă din altă lume. Și ei, unii, tot desfigurați, dar pentru asta-s alții vinovați.

Să sperăm că n-o să aibă și ăia aceeași soartă tragică, să moară ca niște câini, aproape neidentificabili. :)

Caz închis. Iată confirmarea supremă a faptului că suntem luați de proști. Nu, nu de proști. De retardați. Așteptăm cu interes următorul Breaking News care să umple presa și să ne îndrepte atenția unde trebuie. Unde e convenabil.

Nu sunt o conspiraționistă de fel… de aceea păstrez în minte, încă, și ipoteza în care cred deobicei – karma. Universul e fantastic.

Read more
Au, mi-a intrat o jurnalistă-n gât…

Se pare că e o nouă modă printre jurnalistele în curs de afirmare, acum: mușcatul de gât. Ai un invitat și tre’ să porți o conversație cu el? Pac, la jugulară. Ai, n-ai argumente, te-nfigi cu dinții-n el ca nesătula, deși știi și ți s-a zis de multe ori că nu e ok să folosești dinții! Se-aude acolo, în spate, Denise?

Dar pentru că noi nu s’tem jurnaliști moderni ca să atacăm fără motiv, iată o conversație jurnalist-invitat:


Transcriptul, pentru că e de zece ori mai savuros ca Scrisoare pierdută a lu’ Caragiale:

Denise: Ce-nseamnă… Ce este acela un document? *privire sfidătoare, ha, ți-am zis-o, fraiere*

Nazare: ?!… *privire stupefiată* La ce vă referiți? Un document… ?!

Denise: Un document!

Nazare: Ce calitate?…

Denise: Un document administrativ, domnule, ce-nseamnă acela un document?

Nazare: … Ce fel de document?

Denise: Un document, domnule Nazare (*mamă, chiar îmi iese, ăsta nu știe să răspundă!*), e ca și cum aș întreba ce-nseamnă „o stradă”… (ăăă, exact?!). Ce-nseamnă un document?! Ce-i vine primarului la semnat?! Documente! Ce-i acela un document?!

Nazare: Da… un document e un… act.

Denise: Ce fel de act?

Nazare: Un act administrativ. O solicitare.

Denise: Și cum arată?? (Denise, dă-o dracu, simpla ta prezență pe sticlă demonstrează că știi EXACT cum arată. Și că ai văzut din plin cum arată. Din prim plan, chiar.)

Nazare: Păi depinde ce fel de solicitare, de la ce compartiment, de la ce serviciu, de la ce birou…

Denise: Domnule Nazare, în administrația publică documentul își are propria lui definiție! Și documentul este… ă… documentul!!!


Hai să explicăm. Domnișoara vrea să practice ceea ce se numește un demers jurnalistic mai ofensiv. Ceea ce puțini, dar FOARTE puțini jurnaliști reușesc să facă bine. Și nu, niciunul nu e de la noi, Dana Grecu e doar o isterică ușor psihopată care-și scurtcircuitează creierul în direct până dă în bâlbe.

Dar Denise e o ambițioasă și asta se vede. Ea încearcă să impulsioneze discuția, să înțepe invitatul puțin… s-a săturat să fie doar ea înțepată. În repetate rânduri și feluri… Așa căăă, docomentu’, bre!!! Dă-o dreacu’ de scrisoare pierdută, zi ce-i ăla docoment?!

Read more
România a contribuit la scurtarea cu 200 de zile a celui de-al doilea Război Mondial

Știai? O să afli cum s-a întâmplat asta și alte detalii despre Casa Regală a României dacă te uiți astăzi, de la ora 23:15 pe ProTV.

Se va difuza documentarul „Războiul Regelui”, bazat pe cel mai amplu interviu pe care Regele Mihai l-a oferit în anul 2003, culegerea informațiilor s-a făcut în decursul a 13 ani, iar filmările s-au realizat în Paris, Berlin, New York, Moscova și București.

razboiul-regelui

3 motive să urmărești „Războiul Regelui”

1 – Astfel de producții sunt rare la noi. Ar fi păcat.

2 – Regele Mihai este contemporan cu tine. Așa-i că nu știi totul despre viața lui, încă?

3 – S-au scris cărți întregi de istorie despre Casa Regală a României. Iată și ecranizarea.

Istoria României, sau cel puțin o părticică din ea, auzită din gura unui om care chiar a fost acolo are o valoare inestimabilă, net superioară cărților de istorie, și poate că ar fi timpul să mai folosim telecomanda și pentru altceva decât rubrica de meteo și emisiunile de divertisment. :)

Read more
Un fotbalist moare pe teren? Învață, naibii, să acorzi un prim ajutor

Un băiat de 26 de ani s-a dus cu zile și românii s-au mânjit toți de termeni medicali pe la gură și-au devenit cu toții specialiști în proceduri medicale peste noapte. Că ambulanța a venit abia peste trei minute, că de ce asistenta mânca semințe, că de ce n-au făcut masaj cardiac, că de ce nu l-au gâdilit în tălpi că sigur scăpa, nene.

Sunteți toți unu’ și unu’, mă. Fiecare dintre voi, dacă era acolo, îl putea salva. Fiecare dintre voi, dacă era acolo, sigur făcea mai bine. Ăfcors, când se prăbușește un avion toți devenim experți în avioane, când are loc un incendiu toți suntem pompieri, iar când moare vreunu’ suntem toți doctori. Al dracu’ românii ăștia, frate, ne pișăm de sus pe toți, de ce nu împărățim încă lumea?! Suferim, ca nație, de părerită cronică și nici măcar situațiile în care oamenii mor cu zile nu ne vindecă de atitudinea asta bolnavă. 

Au curs sute de articole, sute de păreri, de emisiuni și dezbateri despre cum și cine a greșit, despre cum ar fi trebuit să fie, despre cum s-ar fi putut face.

Eu habar n-am cine-a greșit, mă scuzați. Nu știu dacă un om care cade jos trebuie întors pe-o parte ca să nu-și înghită limba. Nici măcar nu știu dacă e posibil să-ți înghiți limba. Așa că, șoc și groază, dar n-am nicio părere despre asta. Singurul lucru pe care l-am văzut, pentru că nefericitul ăsta aproape c-a murit în direct, a fost că… stătea lat pe jos și o mulțime de oameni se agitau în jurul lui. În timp ce el, ei bine, murea.

Singura mea părere e că în situații critice, se acordă prim ajutor. Că de-aia se cheamă prim ajutor. Chiar și până vine ambulanța, chiar dacă e la zece metri mai încolo. Buba e că nimeni nu știe să acorde primul ajutor. Dacă mă-ntrebi pe mine, fiecare fotbalist din terenul ăla (și fiecare sportiv, în general), ar trebui să aibă habar cum se face un masaj cardiac. Chiar și treizeci de secunde, până ajunge ambulanța. D-apăi trei minute, dacă aia n-are voie să intre pe iarbă?

Așa că, cel mai înțelept lucru de spus și cea mai înțeleaptă reacție e să taci din gură, că un om a murit – și ăsta nu-i cel mai indicat prilej să emiți păreri ca să pari deștept, și să pui mâna să înveți cum se acordă un prim ajutor în situații d-astea. Și să le arăți și altora cum să facă asta.

Ia de-aici, pas cu pas, cum să salvezi, poate, un om care se prăbușește lângă tine. Și-apoi taci:

logo

Read more