Vai, da’ ție nu ți-e frig cu gecuța aia pe tine?

Mai odios decât zăpada și frigul atunci când e iarnă, e concepția că trebuie să te înfofolești neapărat ca o sarma, în straturi, adicătelea. Nu-i suficient să ai budigăi pe tine, tre’ să tragi musai și o pereche de ștrampi pe dedesubt. Ce pulover, e degeaba, bagă și-un maiou înfipt în pantaloni, să țină la șale.

BLUGI când e frig?! Doamne ferește, da’ vrei să-ți înghețe cracii, maică?! PANTALOONI, să fie din ăia groși, băgați adânc în ghetele care trebuie MUSAI să aibă blăniță și talpă aderentă. Bine, cu talpa aderentă sunt de-acord, eu patinez și pe asfalt, d-apăi pe asfalt + gheață.

Trecând la subiect, urăsc să mă încotroșmănez. Oricât de frig ar fi, mai mult de două straturi (hai, trei) în partea de sus nu suport. Adică bluză/pulover + geacă. Sau poate, (numai) dacă-i frig rău, bluză + jachetă + geacă. Despre partea de jos, am tot auzit povești SF despre dresuri pe sub blugi, colanți pe sub blugi… surioarelor, explicați-mi, vă rog, ce putere supranaturală vă face să vă puteți mișca ALTFEL decât ca niște pinguini ușor constipați cu atâtea straturi de haine pe voi? Mă simt ca și când aș purta pamperși doar gândindu-mă la asta. Și deci, mersul meu ar fi ca atare. De-a bușilea. Altfel nu concep.

Lămurite fiind aceste detalii, concluzia e numai una: întotdeauna sunt prea subțire îmbrăcată. Bill Gates ar fi majordomul meu dac-aș fi primit câte-un dolărel de fiecare dată când am auzit Vaaaai, dar ție nu ți-e frig așa?! 

Bă… de multe ori chiar nu-mi era. De și mai multe ori… da, îmi era frig. Dacă aș fi stat zece ore pe-afară, dând la lopată. Și dacă aș fi deszăpezit străzile din trei sectoare din București. Și, eventual, dacă aș fi dirijat și circulația vreo două ore, cu un fluier între dinți în mijlocu’ intersecției. Și dacă m-aș fi hotărât și să fac un maraton de mers pe jos pân’ la Brașov și-napoi, doar pentru că pot.

Doar că… ce să vezi, nu fac nimic din toate astea când ies din casă. Maximul de timp petrecut pe-afară, la propriu, e de 30 de minute. De ici până colo, de la taxi până la intrarea în bloc, de la magazin până în birou. D-astea simple. Dacă se impune să stau mai mult… iarna nu ies. Simplu. Nu suport frigul. Și nici nu văd de ce aș face-o.

Pe bune, de ce e obligatoriu să fii îngropat într-un maldăr de haine dacă NU stai afară? Doar pentru că afară-s -20 de grade, nu tre’ să te îmbraci ca și când aia e temperatura la care îți vei petrece ÎNTREAGA ZI. Mie chiar îmi place să mă pot mișca, nu știu despre voi.

La fel, valabil și pentru zilele extrem de călduroase de decembrie (pentru că da, nu știu dac-ați observat, dar iarna începe undeva prin ianuarie de câțiva ani), când doar fiindcă e întipărit în mintea colectivă că este IARNĂ, brusc devine inacceptabil să ai teniși în picioare. Sau geacă de piele. Dar vaaaai, nu ți-e frig așa?! E IARNĂ! Da, maică, în capul tău e iarnă, afară-s cinșpe grade, nu mersi, nu vreau bocanci de ski în picioare.

Ne-mbrăcăm și noi după gradele din termometru și nu după luna din calendar?

Read more
De ce nu vreau să-mi iau un câine

Pentru că iubesc câinii. Pentru că atunci când trece câte unu’ pe lângă mine pe stradă, mic sau mare, blănos sau bălos, mă zgâiesc mai ceva ca ultimu’ puștan după ultimu’ model de bemveu. Pentru că încep să mă maimuțăresc și să vorbesc cu voce pițigăiată de parcă m-ar înțelege. În principal, fac ca orice mămică ușor retardată care-și schimbă vocea când vorbește cu un copil. Știți genu’.

Și-mi doresc al naibii de mult un câine. Pentru că știu ce înseamnă. Să vii acasă chiar și când ai lipsit doar o oră și să vezi atâta bucurie într-un patruped care aproape se pișă pe el de fericire că te-ai întors. Să vezi că o simplă mângâiere plictisită pe bot, între un scroll pe Facebook și-o gură de cafea, îi înseninează mutra și se-ntoarce instant cu cracii-n sus dând din coadă. Și în general, recunoștință pentru orice gest mic. Ați văzut vreodată cum se bucură un câine care stă tolănit pe canapea, în alt colț de cameră, iar când v-aduceți aminte de el și-l strigați așa, degeaba, se ridică instant copăcel cu urechile ciulite? Când îl scoți afară și e atât de bucuros încât când tu cobori un etaj, el îl urcă și-l coboară și-l urcă și-l coboară și-l urcă și coboară de vreo cinci ori până ajungi tu jos? Magic.

Și totuși, de un an tot cântăresc decizia dacă să mai iau o dată un câine ori ba. Și-am decis că nu. 

Pentru că nu o să lipsesc niciodată doar o oră pe zi de-acasă. În zilele bune lipsesc doar zece. Adică odată pe lună, poate.

Pentru că probabil, după alea zece ore hălăduite pe la munci și prin oraș, s-ar putea să nu mai am nici măcar energia de-o mângâiere plictisită peste bot. Iar un câine care-ți oferă tot nu merită asta.

Pentru că cel mai probabil, în timp ce el o să urce și-o să coboare scările până amețește de bucurie că iese afară, pentru mine va fi un calvar de care abia aștept să scap ca să mă pot întoarce-n casă să mă trântesc pe canapea.

Pentru că, din păcate, serviciile hoteliere și nu numai care să fie pet friendly sunt considerate, încă, prea occidentale pentru noi.

Pentru că știu ce-nseamnă să pierzi un animal după paișpe ani și cum simți că ți s-a dus un membru din familie când nu mai e.

Aș vrea să gândească mai mulți așa. Mor când văd labradori frumoși și zvelți care stau într-o lesă de doi metri agățați de o gagică care fumează plictisită pe-o bancă în parc.

Read more
Nu mai pot cu „trebuie”!

Disclaimer: urmează un text ușor personal și smiorcăit. Posibil să fie singurul de genul ăsta. Nu mă supăr dacă-i dai skip. 

Nu știu alții, da’ io am ținut toată viața cont de ce trebuie să faci. Cu mici (prea mici) excepții, întotdeauna am făcut ca la carte. Și asta se materializează într-un pietroi IMENS de GREU pe care îl am legat permanent de glezna de la picioru’ stâng. Și-mi atârnă de fiecare dată, chiar și-acu’, îl am aici lângă canapea, aproape că-l văd.

Nu bea, că nu-i stă bine așa unei domnișoare. Băi, dar de ce. De ce nu e social acceptat, mă, să ai un pic peste doojde ani și să te pui în cap într-o noapte? În vamă, într-un club de rahat din București sau de oriunde din țara asta? De ce după o săptămână de muncă-acasă-muncă-acasă-repeat, după cinci zile de conduită socială ca la carte (proastă carte a mai scos societatea asta, apropo), nu-i stă bine unei domnișoare ca în a șasea zi să se pișe pe ea de gura lumii și să rupă norma la bar?

Trebuie să mergem acolo… pentru că trebuie. De ce? Că ne-au invitat, că și ei au venit când i-am invitat noi, că așa se face (asta-i cea mai de căcat argumentație din câte pot exista!), că-i de prost gust să nu mergem. De ce trebuie să mă duc acolo, oricare ar fi acel acolo, să fiu complezentă, să mă doară obrajii de rânjetul care-mi iese atunci când zâmbesc fals, să râd la glume pe care nu le-nghit nici c-un pahar întreg de vin dat peste cap…?! De ce? De ce e nepoliticos să spui nu?

Când te deranjează ceva… taci! Sau ai grijă cum o spui. Mai ales că ești femeie. Ăsta-i rolul tău, să fii mai deșteaptă, să ai tact, să împachetezi totul în cuvinte frumoase și delicate, așa cum trebuie să facă o femeie. Bă, dar de ce? De ce e rolul femeii ăla de poet care tre’ să-și spună nemulțumirile în versuri, dacă se poate, numa’ să le facă să sune frumos, să atingă suav urechiușele altora? De ce n-ai, mă, voie, să te-așezi la o masă și să pui subiectu’ și predicatu’ în aceeași frază, fără niciun epitet între ele?! TU mă deranjezi este cea mai mare blasfemie care poate veni din gura unei femei, iadul dezlănțuit se-apleacă peste ea dacă nu bagă și-un dragul meu pe-acolo prin frazele alambicate pe care tre’ să le formuleze cu tact și diplomație, fiindcă e femeie, și se știe că rolul ei e să fie pisică și să miaune în loc să vorbească.

Dacă ceva te jenează în public… zâmbește și înghite pân-acasă! Te rup pantofii și nu mai poți să stai în picioare nici măcar 3 milisecunde fără să simți săgeți din călcâie până-n coloană? Ești în zilele alea când e bătălie cu săbii între ovarele tale și ești aplecată și crăcănată de durere? Te ia cu spasme și transpirații reci de rău? Te doare un căcat de măsea până-n creier? Nu contează, zâmbești frumos și stai acolo, rabzi ca o martiră ce ești, tragi de spate și-ți pui pioneze-n fălci dacă nu mai ai putere să-ți menții fața social acceptată și pleci abia la final, când e social acceptat să pleci! Poți să plângi acasă, evident, dacă ai voie să n-o faci în versuri. Dacă n-ai inspirație la rime… aia e. Bagă nasu-n perne și dormi. Trece până mâine.

Ai grijă ce și cum scrii. Aici pot să dau și exemplu concret, dar n-am să dezgrop morții. E vorba doar de regula de aur a online-ului, pe care toți o propagă și toți o încalcă cu grație: nu hateri. Ba fiindcă e de căcat să fii hater (deși definiția corectă scapă multora), ba fiindcă nu e ok să te cobori la nivelul celui despre care crezi că-i de căcat. Aaa, și pentru că poziționare. Mișto cuvânt. Ce bine că nu vreau să mă poziționez față de nimeni (aplecat).

Toate astea pot fi, într-adevăr, reguli de bun simț.

Nu neg. Uneori, trebuie. Uneori, le faci fiindcă așa se face, și basta. Dar ar fi cu mult mai ușor dacă am sparge șirul ăsta de trebuie și cu câteva scăpări (pentru că așa e social acceptat să le numești) de libertate. Cu niște puseuri de azi fac ce vreau. Cu niște perioade în care mai trăim, naibii, și pentru noi. Le-aș face pe toate cu plăcere dacă n-aș auzi mereu că trebuie. 

Mai ales că oricând (da, oricând) te poți trezi, într-o dimineață, cu o durere de cap care să nu fie doar o migrenă trecătoare. Chiar mâine. Sau peste o săptămână. Sau peste un an. Și-o să ai la activ o viață plină de trebuie și complezență. Și încă trei-șase-nouă luni (în funcție de medic) în care să recuperezi. O să poți?

Read more
Nu-mi lua o scamă de pe umăr!

Există o serie de gesturi ușor agresive pe care oamenii le fac fără să-și dea seama. Vizavi de străini și nu numai. Niște chestiuțe, apropieri ciudate care pe mine mă fac să mă simt incofortabil. Nu știu dacă și pe alții da, dar prima mea reacție când le văd e să mă dau doi pași în spate ca să nu arunc c-o stângă-n coaste sau la ficat. Aproximativ. Admit și că e posibil să n-am eu toți biscuiții în pachet.

Nu te așeza pe aceeași bancă cu un alt om. Dacă nu îl cunoști. Dacă și-a trânit partea dorsală pe-o bancă, într-un parc sau pe-o stradă, e fiindcă vrea să-și tragă sufletu’, să pufăie o țigară, să poarte o conversație la telefon… în principiu, să stea. Supriză: singur.

Nu aprinde țigara altei persoane (nu se aplică doar femeilor). Sau, și mai rău, dacă-i cu bricheta în mână deja, gata să și-o aprindă singur. Există niște oameni cu complexe de inferioritate extreme, care-s în stare să se bage peste mâna ta, aproape să-ți dea peste ea, doar să-ți aprindă ei. Dude, știi karate?!

Nu povesti lucruri (personale) de la prima conversație. Fac cunoștință cu tine, schimbăm un Ce faci complezent, iar tu chiar îmi răspunzi cu bine, mă cert cu gagică-mea. Și-apoi îmi înșiri motivele pentru care aia e proastă. Sau că tocmai ți-a murit câinele. Sau că mă-ta e în spital. Repet, nu te cunosc, nu știu ce răspuns să dau, nu știu dacă de fapt nu ești bucuros să te cerți cu gagică-ta iar răspunsul îmi pare rău (și-așa penibil), e posibil să nu se aplice. E o situație jenantă în care mă pui, e o intruziune extrem de proastă.

Nu-mi lua o scamă de pe umăr. Nici nu-ți știu numele bine, suntem într-un grup de oameni prin care ne-am nimerit amândoi și mă trezesc cu o mână străină pe mine. Hey, aveai o scamă. ?!…. hăhă, merci?! Ține-ți dracu’ mâinile acasă. Repet, știi karate?

Nu cere păreri prea importante de la prima discuție. Știu că speech-urile de dezvoltare personală despre socializare îți spun să faci omul de lângă tine să se simtă important, să-i pui întrebări și să-i ceri păreri. E bullshit, ori știi să socializezi, ori pari un dement care mă-ntreabă, deși încă nu mi-a reținut bine numele, ce părere am despre încălzirea globală și bieții ursuleți polari.

Read more