De ce nu vreau să-mi iau un câine

Pentru că iubesc câinii. Pentru că atunci când trece câte unu’ pe lângă mine pe stradă, mic sau mare, blănos sau bălos, mă zgâiesc mai ceva ca ultimu’ puștan după ultimu’ model de bemveu. Pentru că încep să mă maimuțăresc și să vorbesc cu voce pițigăiată de parcă m-ar înțelege. În principal, fac ca orice mămică ușor retardată care-și schimbă vocea când vorbește cu un copil. Știți genu’.

Și-mi doresc al naibii de mult un câine. Pentru că știu ce înseamnă. Să vii acasă chiar și când ai lipsit doar o oră și să vezi atâta bucurie într-un patruped care aproape se pișă pe el de fericire că te-ai întors. Să vezi că o simplă mângâiere plictisită pe bot, între un scroll pe Facebook și-o gură de cafea, îi înseninează mutra și se-ntoarce instant cu cracii-n sus dând din coadă. Și în general, recunoștință pentru orice gest mic. Ați văzut vreodată cum se bucură un câine care stă tolănit pe canapea, în alt colț de cameră, iar când v-aduceți aminte de el și-l strigați așa, degeaba, se ridică instant copăcel cu urechile ciulite? Când îl scoți afară și e atât de bucuros încât când tu cobori un etaj, el îl urcă și-l coboară și-l urcă și-l coboară și-l urcă și coboară de vreo cinci ori până ajungi tu jos? Magic.

Și totuși, de un an tot cântăresc decizia dacă să mai iau o dată un câine ori ba. Și-am decis că nu. 

Pentru că nu o să lipsesc niciodată doar o oră pe zi de-acasă. În zilele bune lipsesc doar zece. Adică odată pe lună, poate.

Pentru că probabil, după alea zece ore hălăduite pe la munci și prin oraș, s-ar putea să nu mai am nici măcar energia de-o mângâiere plictisită peste bot. Iar un câine care-ți oferă tot nu merită asta.

Pentru că cel mai probabil, în timp ce el o să urce și-o să coboare scările până amețește de bucurie că iese afară, pentru mine va fi un calvar de care abia aștept să scap ca să mă pot întoarce-n casă să mă trântesc pe canapea.

Pentru că, din păcate, serviciile hoteliere și nu numai care să fie pet friendly sunt considerate, încă, prea occidentale pentru noi.

Pentru că știu ce-nseamnă să pierzi un animal după paișpe ani și cum simți că ți s-a dus un membru din familie când nu mai e.

Aș vrea să gândească mai mulți așa. Mor când văd labradori frumoși și zvelți care stau într-o lesă de doi metri agățați de o gagică care fumează plictisită pe-o bancă în parc.

Read more
Căror cerșetori le dăm bani?

Acum două seri, undeva pe Bld. Unirii, un nene mirosind a tutun amestecat cu alcool se apropie de noi și ne zice foarte franc:

-Copii, bună seara, mai am nevoie de fix un leu… să-mi iau o bere.

Am scos pe loc cinci lei și i-am întins cu mențiunea că dacă-mi spunea că-s pentru pâine nu-i dădeam, că l-am mirosit (și la propriu și la figurat) că-și ia bere. Așa că, nenea, apreciez sinceritatea, ia de-aici de-o bere întreagă.

Reacția lui? Șoc. Sunt convinsă că a mai cerut și de la alții un leu pentru bere și nu numai că n-a primit bani, dar probabil și-a luat multă morală despre alcool și cum ar trebui să-și miște hoitu’ la muncă. Ceea ce nu e neapărat greșit, dar… nu-i ca și când a venit să-ți ceară bani de pâine, vorba aia. Omu’ voia o bere și n-avea un leu, așa că a venit să-ți ceară. Dacă ai chef să-i dai, bun. Dacă nu, scutește-l de morală.

-Păi cum cinci, că am cerut un leu. N-ai mărunt?

Zicem că nu, e ok așa, să fie de sufletu’ tuturor băutorilor de bere.

-Seară faină s-aveți, mersi!

Și-a plecat. Fără pupincureli, fără mulțam boss, fără sărutmâna domniță, fără nimic. Franc de la început la final, iar acel mersi de la sfârșit a fost mai sincer și mai apreciat decât orice alt gest de înjosire la care recurg nu de puține ori cerșetorii. Nu c-ar fi primit vreo sumă fabuloasă sau aș fi făcut vreun gest măreț, dar dădusem cerșetorului bani de-o bere, știind că asta va face cu banii.

De fapt, pe nenea nici nu l-aș încadra la cerșetori, că simt că l-aș jigni. Cerșetori sunt, după capu’ meu, ăia de fac asta ca meserie, când ar putea avea orice altă meserie. Ăia întregi și fizic și psihic, care îndrugă povești tragice ca să stârnească empatie, simpatie și… dărnicie. Ălora nu le dau nimic.

Nu dau bani copiilor (cu precădere rromi, recunosc că un puști bălai cu ochi mari și albaștri poate m-ar cam convinge, kill me with fire) și nici femeilor sau bărbaților sănătoși.

Dau bătrânilor. Mereu când am ocazia. Bani și mâncare. Mi-e groază de viața pe care au ajuns să o aibă și știu că bătrânețea poate însemna pentru oricare dintre noi un șut în fund de la familie.

Dau ălora care au handicap fizic. Chiar dacă afișarea ostentativă a membrelor amputate sau a altor defecte îmi dau o reticență… le dau. Că io-s întreagă și pot să fac bani, ei nu.

Și-acum, am adăugat pe listă și cerșetorii sinceri. Ăștia de-mi cer pentru bere, pentru o țigară, pentru orice vrea mușchiul lor. Că simt că nu-s luată de proastă.

Read more
Nu mai pot cu „trebuie”!

Disclaimer: urmează un text ușor personal și smiorcăit. Posibil să fie singurul de genul ăsta. Nu mă supăr dacă-i dai skip. 

Nu știu alții, da’ io am ținut toată viața cont de ce trebuie să faci. Cu mici (prea mici) excepții, întotdeauna am făcut ca la carte. Și asta se materializează într-un pietroi IMENS de GREU pe care îl am legat permanent de glezna de la picioru’ stâng. Și-mi atârnă de fiecare dată, chiar și-acu’, îl am aici lângă canapea, aproape că-l văd.

Nu bea, că nu-i stă bine așa unei domnișoare. Băi, dar de ce. De ce nu e social acceptat, mă, să ai un pic peste doojde ani și să te pui în cap într-o noapte? În vamă, într-un club de rahat din București sau de oriunde din țara asta? De ce după o săptămână de muncă-acasă-muncă-acasă-repeat, după cinci zile de conduită socială ca la carte (proastă carte a mai scos societatea asta, apropo), nu-i stă bine unei domnișoare ca în a șasea zi să se pișe pe ea de gura lumii și să rupă norma la bar?

Trebuie să mergem acolo… pentru că trebuie. De ce? Că ne-au invitat, că și ei au venit când i-am invitat noi, că așa se face (asta-i cea mai de căcat argumentație din câte pot exista!), că-i de prost gust să nu mergem. De ce trebuie să mă duc acolo, oricare ar fi acel acolo, să fiu complezentă, să mă doară obrajii de rânjetul care-mi iese atunci când zâmbesc fals, să râd la glume pe care nu le-nghit nici c-un pahar întreg de vin dat peste cap…?! De ce? De ce e nepoliticos să spui nu?

Când te deranjează ceva… taci! Sau ai grijă cum o spui. Mai ales că ești femeie. Ăsta-i rolul tău, să fii mai deșteaptă, să ai tact, să împachetezi totul în cuvinte frumoase și delicate, așa cum trebuie să facă o femeie. Bă, dar de ce? De ce e rolul femeii ăla de poet care tre’ să-și spună nemulțumirile în versuri, dacă se poate, numa’ să le facă să sune frumos, să atingă suav urechiușele altora? De ce n-ai, mă, voie, să te-așezi la o masă și să pui subiectu’ și predicatu’ în aceeași frază, fără niciun epitet între ele?! TU mă deranjezi este cea mai mare blasfemie care poate veni din gura unei femei, iadul dezlănțuit se-apleacă peste ea dacă nu bagă și-un dragul meu pe-acolo prin frazele alambicate pe care tre’ să le formuleze cu tact și diplomație, fiindcă e femeie, și se știe că rolul ei e să fie pisică și să miaune în loc să vorbească.

Dacă ceva te jenează în public… zâmbește și înghite pân-acasă! Te rup pantofii și nu mai poți să stai în picioare nici măcar 3 milisecunde fără să simți săgeți din călcâie până-n coloană? Ești în zilele alea când e bătălie cu săbii între ovarele tale și ești aplecată și crăcănată de durere? Te ia cu spasme și transpirații reci de rău? Te doare un căcat de măsea până-n creier? Nu contează, zâmbești frumos și stai acolo, rabzi ca o martiră ce ești, tragi de spate și-ți pui pioneze-n fălci dacă nu mai ai putere să-ți menții fața social acceptată și pleci abia la final, când e social acceptat să pleci! Poți să plângi acasă, evident, dacă ai voie să n-o faci în versuri. Dacă n-ai inspirație la rime… aia e. Bagă nasu-n perne și dormi. Trece până mâine.

Ai grijă ce și cum scrii. Aici pot să dau și exemplu concret, dar n-am să dezgrop morții. E vorba doar de regula de aur a online-ului, pe care toți o propagă și toți o încalcă cu grație: nu hateri. Ba fiindcă e de căcat să fii hater (deși definiția corectă scapă multora), ba fiindcă nu e ok să te cobori la nivelul celui despre care crezi că-i de căcat. Aaa, și pentru că poziționare. Mișto cuvânt. Ce bine că nu vreau să mă poziționez față de nimeni (aplecat).

Toate astea pot fi, într-adevăr, reguli de bun simț.

Nu neg. Uneori, trebuie. Uneori, le faci fiindcă așa se face, și basta. Dar ar fi cu mult mai ușor dacă am sparge șirul ăsta de trebuie și cu câteva scăpări (pentru că așa e social acceptat să le numești) de libertate. Cu niște puseuri de azi fac ce vreau. Cu niște perioade în care mai trăim, naibii, și pentru noi. Le-aș face pe toate cu plăcere dacă n-aș auzi mereu că trebuie. 

Mai ales că oricând (da, oricând) te poți trezi, într-o dimineață, cu o durere de cap care să nu fie doar o migrenă trecătoare. Chiar mâine. Sau peste o săptămână. Sau peste un an. Și-o să ai la activ o viață plină de trebuie și complezență. Și încă trei-șase-nouă luni (în funcție de medic) în care să recuperezi. O să poți?

Read more
Nu-mi lua o scamă de pe umăr!

Există o serie de gesturi ușor agresive pe care oamenii le fac fără să-și dea seama. Vizavi de străini și nu numai. Niște chestiuțe, apropieri ciudate care pe mine mă fac să mă simt incofortabil. Nu știu dacă și pe alții da, dar prima mea reacție când le văd e să mă dau doi pași în spate ca să nu arunc c-o stângă-n coaste sau la ficat. Aproximativ. Admit și că e posibil să n-am eu toți biscuiții în pachet.

Nu te așeza pe aceeași bancă cu un alt om. Dacă nu îl cunoști. Dacă și-a trânit partea dorsală pe-o bancă, într-un parc sau pe-o stradă, e fiindcă vrea să-și tragă sufletu’, să pufăie o țigară, să poarte o conversație la telefon… în principiu, să stea. Supriză: singur.

Nu aprinde țigara altei persoane (nu se aplică doar femeilor). Sau, și mai rău, dacă-i cu bricheta în mână deja, gata să și-o aprindă singur. Există niște oameni cu complexe de inferioritate extreme, care-s în stare să se bage peste mâna ta, aproape să-ți dea peste ea, doar să-ți aprindă ei. Dude, știi karate?!

Nu povesti lucruri (personale) de la prima conversație. Fac cunoștință cu tine, schimbăm un Ce faci complezent, iar tu chiar îmi răspunzi cu bine, mă cert cu gagică-mea. Și-apoi îmi înșiri motivele pentru care aia e proastă. Sau că tocmai ți-a murit câinele. Sau că mă-ta e în spital. Repet, nu te cunosc, nu știu ce răspuns să dau, nu știu dacă de fapt nu ești bucuros să te cerți cu gagică-ta iar răspunsul îmi pare rău (și-așa penibil), e posibil să nu se aplice. E o situație jenantă în care mă pui, e o intruziune extrem de proastă.

Nu-mi lua o scamă de pe umăr. Nici nu-ți știu numele bine, suntem într-un grup de oameni prin care ne-am nimerit amândoi și mă trezesc cu o mână străină pe mine. Hey, aveai o scamă. ?!…. hăhă, merci?! Ține-ți dracu’ mâinile acasă. Repet, știi karate?

Nu cere păreri prea importante de la prima discuție. Știu că speech-urile de dezvoltare personală despre socializare îți spun să faci omul de lângă tine să se simtă important, să-i pui întrebări și să-i ceri păreri. E bullshit, ori știi să socializezi, ori pari un dement care mă-ntreabă, deși încă nu mi-a reținut bine numele, ce părere am despre încălzirea globală și bieții ursuleți polari.

Read more
Să ne ducem cu toții la pușcărie

Mi-a apărut în feed poza de mai jos care mi-a activat o întrebare mai veche pe care-o tot rumeg de ceva timp. Cam așa, de când am încetat să mai clipesc frumos acasă la mami și la tati pentru niște bănuți de plecat la mare, la munte și de o rochiță suuuuper-mișto din mall:

sa-ne-ducem-cu-totii-la-puscarie

Când suntem niște mucoși cu ifose-n cururile pentru care nu ne-am luat niciodată singuri măcar o pereche de chiloți (și în care cururi au investit cu spor și drag părinții ca să crească pramatia mare și cu arfe de independență) crapă dorința și nerăbdarea-n noi să ne desprindem de cuib.

Se umflă tărâța-n noi și ne dăm șutul de rigoare-n fund ca să plecăm de-acasă, entuziaști și cu chef de muncă (chef de ceea ce n-ai făcut niciodată-n viață, să ne-nțelegem), pentru a pune cărămidă peste cărămidă în noua viață de oameni mari care credem că suntem.

Și dă-i cu primul job, dă-i și cu al doilea, hop o mărire de salariu, hop prima oară când nu se mai ocupă mă-ta de achiziționarea indispensabililor. Te duci frumos la H&M cu salariul proaspăt încasat, te simți ca și când ai putea cumpăra chiar acum tot mall-ul, până te uiți pe etichetă și… TREIJDE LEI perechea de CHILOȚI?! Da’ ce, au și un mini-chinez incorporat care mă șterge la cur de fiecare dată când folosesc toaleta?! 

Apoi afli, rând pe rând, cât costă și hârtia igienică și pasta de dinți și șosetele. Și lenjeria de pat și farfuriile și tacâmurile. Și o seară mai acătării în club, pe banii tăi. Și-un weekend prelungit la munte. Și-o mașină… Și niște controale pe la doctori. Și o rată la casă… Și una la mobilă.

Eu vreau să-ntreb… când dracu’ se opresc veștile astea proaste despre lucruri pentru care simți că-ți mai trebuie măcar un pic ca să ți le permiți? Că din măcar-un-pic în măcar-un-pic, alergi ca prostu’ cu limba scoasă de-un cot p-afară… mereu?! Există chestia aia numită „siguranța zilei de mâine” sau măcar relaxarea vizavi de ziua de mâine?

Întreb pentru ăștia care nu suntem Ion Țiriac. Întreb pentru un prieten, desigur. Viața mea e perfectă. Haștag loveyourself & lifeisbeautiful & workaholic.

Read more
Încă una cu mecanici și cârpaci

Am avut atâtea experiențe cu mecanici în ultima vreme, încât pot decreta liniștit și avizat: Dumnezeul mecanicilor auto a murit! Și-a băgat pula în toți slujitorii lui și a murit. Pur și simplu. I-a lăsat cu șurubelnița în mână, cu salopeta murdară și a crăpat. I-a lăsat să se descurce. Bă băieți, pula mea, faceți și voi ce știți.

Și pe Pământ a rămas buimac-mecanicul, ștergându-și degetele de vaselină pe petecul din cur al salopetei jegoase, uitându-se în sus și emițând… ăăăă curge antigel? Ăăăă, e pompă de apă.
-Bun, cât face? (Da, prima întrebare a românului e mereu Cât costă?)
-500 de lei
-OK, comand-o, asta e, o schimbăm.

Vine pompa de apă. Demontează pompa veche, punem pompă nouă, pornim motorul… Și, ca la Din dragoste cu Mircea Radu, așteptăm… Dap, încă mai curge antigel.

-Păi, de ce curge? N-am schimbat pompa? (Care costă 5 bastoane?)
-Ba da, dar astea e proaste, nu e nemțești ca originalele, e italienești, șefu. O dăm jos și o etanșeizăm noi cu silicon.

Ahem, deci mă pui să cumpăr o pompă care nu e bună de fapt, iar tu știind că nu e bună o și montezi, ca după ce o montezi să-mi spui că ups, nu-i bună și că trebuie să o demontezi ca să o meșterești puțin. Am spus toate astea în gând, pentru că deja ziua de muncă era pierdută, așa că tot ce-a ieșit pe gură a fost un Ok, haibagă mare. 

Dă pompa jos, face el acolo cu traforaju’ o șmecherie, bagă silicon, lipește, montăm pompa… De data asta, ca la Surprize Surprize… curge antigel!

-Baaaaaaag pula!!!!!
-Nu știu șefu’ ce are, o dăm jos de pe rampă să ne uităm.
-Bine, dă-o jos.
-Aaaa, uite șefu’, e furtunu’ ăsta de iese din pompă, e mâncat, e ros!
-Păi și eu la ce am cumpărat pompă de apă, mă?
-Păi dacă era pompa de apă, șefu’?

-…

Ne-nvățăm și noi să nu mai mergem la cârpaci?

C.

Read more
Dragă Adriana Șandru

Despre această Adriana e vorba, doar așa, în caz că e vreun nesimțit care nu știe cine-i domnișoara.

Aceasta este o scrisoare deschisă. Bine, sunt convinsă că știi mai bine decât mine care-i treaba cu scrisorile deschise, tot așa te-a lovit și pe tine celebritatea, nu? Băi, și pe la-nceputuri chiar erai simpatică. Nu păreai să debordezi de inteligență (ca să nu formulez așa ca tine, „nu păreai extraordinar de proastă”), dar meh, cuminte și la locul tău, ai reușit să te bagi în lista scurtă de bloggeri a multor oameni. Inclusiv în a mea.

La un moment dat, ai luat-o razna. Așa se-ntâmplă cu oamenii nu extraordinar de deștepți, nu e chiar vina ta. Îi apucă o criză existențială și un narcisism ușor grețos și încep, încet-încet, să pice în ridicol fără să-și dea seama. Un ridicol din ăla cu doze de zahăr și cu replici de prin filme. Doar că filmele tale sunt, de fapt, niște telenovele pline de patetism care bat lejer la numărul de episoade Tânăr și neliniștit.

Și-atunci, din postura unui om căruia nu-i vei da tu niciodată mâncărică la final de lună prin prisma noului tău job (Congrats!), ți-am explicat că ești penibilă:

adriana-sandru

Ce-i drept, știindu-te de pe vremea când numărul tău de unici era undeva la 200, am sperat că n-o să ai atitudinea asta pasiv-agresivă mimoză-like, și nici la unfriend nu m-am așteptat. După ce mi-am șters lacrima din colțul ochiului, am trecut repede peste, pentru că mi-a fost clar că-i mai ușor să te scalzi în cloaca de oameni pupăcioși de părți dorsale, decât printre ăștia care pot să-ți pună o oglindă obiectivă în față. E OK, am stabilit deja că nu ești extraordinar de deșteaptă, da? :)

Și cum spuneam… trecând peste, în această zi de luni productivă, îmi bipăie telefonul. Got mail!

adriana-sandru (2)

Un anume Alex îmi spune despre cât de nu extraordinar de proastă par. Alex vrea să fie anonim, așa că își completează câmpul de mail cu „bla.bla@yahoo.com” și cel de Website cu „nimic.ro”. Dar ce te faci când te dă de gol IP-ul? :(

Dar vai, GMP PR?!?!

Dar VAI, oare Alex este Adriana?! Să fie o coincidență? Ar putea fi… Hai, fie. Poate e. Așa că întrerup această scrisoare deschisă adresată Adrianei Șandru și o continui cu una adresată lui Alex de la GMP PR, cu adresa de mail bla.bla@yahoo.com:

Dragă Alex,

Am ajuns din greșală la IP-ul tău și atâta prostie, neglijență și frustrare, rar mi-a fost dat să văd. Sunt foarte curioasă ce e atât de de căcat în viața ta, astfel încât să-ți măsori stima de sine și față de alții în like-uri și followers, dar mie, sincer, mi-e milă de tine și sper să îți rezolvi problemele.

 

Cu drag,

O tipă nu extraordinar de proastă, care acum a răcorit toți oamenii care tocmai m-au bătut pe umăr în privat, dar n-au vrut să afișeze public părerea pe care o lași, de fapt, în online. :) Da, unii nu ne-ascundem în spatele unui Alex, d-aia nu pupăm prea multe like-uri.

Read more
Oana Pellea cam are dreptate cu Pokemon Go-ul

În zonele pe care nu le cunosc în București (adică majoritatea), circul mereu pe jos (RATB e un fel de Enigma Elodiei încă), Google Maps cu destinația setată și nasu-n telefon ca să nu ratez stângile și dreptele pe care le vizualizez mai rapid pe hartă, făr’ de care ar trebui să mă opresc și să văd care-i mâna la care port ceasul ca să-mi dau seama care-i stânga și care-i dreapta.

Ieri, mergând cu nasu-n telefon și rugându-mă la toți sfinții ca ultimele 12 procente de baterie să nu mă părăsească pân’ la destinație că habar n-aveam unde sunt, am văzut dintr-odată o steluță. Verde. Și-apoi negru. Duc o mână la frunte, casc bine ochii, și văd sursa steluței și aflu și de ce era verde: pupasem, de fapt nu, îmbrățișasem cu totul un stâlp de semafor.

OK, cred că mergeam un pic prea pe marginea trotuarului, zic, bine că a fost stâlpul și nu m-am iubit cu vreo capotă de mașină, că puteam foarte bine să fiu și pe stradă și să nu-mi dau seama.

Părea că n-a observat nimeni, așa că fac un pas larg în dreapta-lateral ca să mă asigur că nu-l mai iau odată-n freză și merg mai departe, urma să fac o stângă. Și simt o mână pe umăr.

Mă-ntorc ușor panicată, știind că în spatele meu era doar un stâlp și că lovitura n-a fost atât de puternică încât să îmi dea ceva halucinații senzoriale.

-Scuze, ți l-am furat eu. Ești ok?

Îmi duc instinctiv mâna la geantă.:))

-?!

Mâna de pe umăr nu fusese halucinație, thanks God. Un tip era în spatele meu, cu telefonu-n mână, ușor extaziat și ușor îngrijorat în același timp.

-Poftim?

Pidgey-ul?… 

Ăla a fost momentul în care m-am întrebat dacă nu cumva toată treaba chiar e o halucinație, fiindcă ăsta a început să vorbească limbi străine. Văzându-mi spaima din ochi, tipul se prinde că am nevoie de niște lămuriri.

Aaa, nu erai în Pokemon Go. 

Ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că nu tre’ să instalez niciodată drăcia asta de Pokemon Go. Mama (natură) m-a făcut suficient de-mpiedicată încât să nu-mi mai cresc singură șansele la o moarte stupidă alergând după Pokemoni pe stradă.

Și uite-așa se-adeverește previziunea Oanei Pellea. Pokemon Go e un experiment la scară mondială, o manipulare în masă… Câte ar putea rezolva Omenirea între timp… Cum ar fi stâlpii puși pe trotuare…

Read more
Uitați-vă la mine cum scriu despre nimic

Și am succes. Bineînțeles, succesul se măsoară în numărul de mail-uri cu propuneri de colaborări pe care le primești de la agenții, precum și coletele cu atenții, măsline și comunicate de presă pe care ți le aduce curierul.

Văd că acum valul e contra bloggerițelor de feșăn. OK, sunt multe și degeaba. Grase, slabe, urâte sau bunoace. Se dezbracă pe pișcoturi și fac barter pe silicoane. Da’ până’ la urmă, asta le e nișa. Au (în mare parte) un public de rahat care vrea țâțe, așa că fetele prestează țâțe legate-n bustieră Nike, cu un shake proteic în mâna stângă și iPhone-ul auriu în dreapta. Haștag loveyourself. Și curg like-urile și balele pe tastaturi, cum curg și campaniile. Cine suntem noi să le spunem clienților că-s proști și că a le plăti pe domnișoarele astea e echivalent cu a arunca bancnotele între țâțele unei stripteuze? Rămâi cu banii dați și neef…icient cheltuiți. Bravos.

Da’ despre ăștia care scriu despre nimic, ce părere avem? Adică… nici măcar țâțe. Pur și simplu nimic. Bloguri generaliste și „de opinii personale”, prin care faci scurtă la deget și uzezi rotița de scroll prin comunicate de presă, poze la panouri și, evident, sfaturi despre veață. De la puști și puștoaice de doojde ani care-ți scriu despre nimic, dar în detaliu.

Te-ai dus la munte în weekend? Perfect, postăm despre cum te-a-nvăluit natura și-ai redescoperit sensul vieții în mireasma proaspătă de pișat muguri de brad de pe Valea Prahovei.

Te-ai mutat în altă chirie? Scriem despre marile schimbări din viață. Te-ai tăiat la un deget? Arta vine din durere. Te-ai certat cu mă-ta? Înțelepciunea e cheia. 

Numa’ lecții de viață, boss. Ne luăm atât de în serios încât m-aștept ca următorul viral să fie despre culoarea cristalin-aurie a pișatului de dimineață a vreunui/vreunei mascul/duduițe de prin online. Și-apoi, hop, să vină și-un branduleț cu odorizante de WC să profite de situație și să se lipească pe val.

Radu fî Constantinescu, frățioare, io-mi cer scuze. Te-am subestimat. Măcar la tine găsesc țâțe. În schimb, 80% din blogurile personale de succes sunt niște râgâieli urât mirositoare pe care miile de followeri le inhalează satisfăcuți, apăsând la final un like hotărât. Scârbă. Am fix cinci bloguri mari și late pe care le citesc. Cinci. Care-i, mă, blogosfera? A, de fapt stai, că ăștia nici nu se autointitulează bloggeri. It all makes sense now.

Read more
Mai rău decât să fii singur când ești în căcat….

Am tot auzit oameni care se plâng de singurătate. Da, da, e de căcat să fii singur. Nu mă refer la a nu avea cu cine să faci schimb de fluide, că aia se găsește ușor. Mă refer la a nu avea oameni pe lângă tine, în general.

Doar că oamenii înțeleg prost singurătatea. Toți o transformă într-o lamentare d-aia patetică cu smiorc smiorc, n-am și eu un umăr pe care să mă sprijin. Mai concret, frica de singurătate se traduce, de cele mai multe ori, cu frica de a nu avea cu cine împărți problemele pe care le ai. Frica de a nu avea un umăr pe care să bocești și să-l umpli de muci. Greșit, bre.

A fi singur când ai probleme e cel mai eliberator lucru. Cel puțin pentru mine. Nu zic că un plâns zdravăn cu sughițuri pe umăru’ cuiva nu poate fi eliberator, da’ când termini de șters mucii și de plâns de mila ta, când ridici capu’ și te uiți în oglindă la fața ta umflată și hâdă… găsești problema tot acolo, lângă tine, cu un pachet de șervețele-n minus și ego-ul tău terfelit, cu vreo două trepte mai jos de minus infinit.

Adevărul adevărat e că singurătatea e de căcat când n-ai cu cin’ să te bucuri. Nu când n-are cin’ să te-aline. Alinatu’ n-ajută când ai o problemă, dar o față familiară care să se bucure din suflet pentru o reușită de-a ta este făr’ de preț.

Și asta n-o s-o-nțeleagă nimeni până când n-o să izbească singur de-o problemă pe care s-o rezolve fără ajutor din nicio parte, iar apoi, când a ieșit din căcat și vrea să ciocnească un pahar de vin… să n-aibă cu cine. Aia-i, bă, singurătatea. Așa că, gata cu mucii.

Read more
Epopeea gândacului sau de ce am dormit cu lumina aprinsă

Am oroare de gândaci, fluturi și insecte de orice fel. De mică mă cățăram pe coama cailor, mă ascundeam la vite-n grajd și mă băgam cu ambele mâini în gura câinilor, da’ când vedeam o gărgăriță zbieram terifiată mai ceva ca porcu’ la tăiere.

Cum văd vreun fluture sau (și mai rău!) gândac, țip scurt și îngheț. Pasul doi e mâncărime pe tot corpul și scărpinat compulsiv. Și nu, niciun bărbat nu mi-a făcut vreodată genunchii să tremure mai rău decât reușește un gândac să o facă. Ahem.

Aseară mi-am făcut de treabă prin balcon când am auzit zbătutul ăla hidos din aripi al vreunei pocitanii cu minimum șase picioare pe la urechea mea. Mi s-a zburlit pielea pe șira spinării, am traversat camera și nu știu când m-am trezit în baie.

Aș fi rămas acolo, dar singură fiind, mi-am dat seama că nu pot să mă mut cu totul în baie forever. Nu-i ca și când rahatul ăla zburător ar fi contribuit la chirie pe tot restul de metri pătrați pe care eu i-aș fi cedat bucuroasă doar să nu-l mai văd vreodată, așa că… dă-ți trei palme și mergi să vezi unde-i hidoșenia. Superb, intrase în cameră și făcea break-dance pe tavan. Se zbătea dintr-un colț în altul al tavanului cu o viteză de-am amețit, și de rău și de spaimă.

Și-am stat în tocul ușii… vreo zece minute. Fiindcă începuse să-și extindă zona de dans periculos de aproape… am închis și ușa. Și-apoi am întredeschis-o și-am strecurat doar capul în cameră, cât să văd unde se așază și să-l pot plesni fix în creștet.

Și norocul dracului, intră în lustră. Hah, fraiere, acolo rămâi, bronzare plăcută. M-am uitat la el cu o satisfacție sadică cum se zbate între bec și  sticla mată, până când obosește și rămâne pe loc. Pa-pa, fripturică.

M-așez pe canapea liniștită, bucurându-mă de senzația aia răcoritoare a pulsului care scade încet-încet la limita normală, după ce inima aproape că zbierase „fuck it, io plec de-aici, bum-bum”. După câteva momente… zbârrrrrrr, pe la ureche. Mă uit terifiată spre aplica de pe tavan și văd că fripturica prinsese aripi și începuse să zboare din nou.

Am fost pe cale să trag hainele pe mine și să plec de-acasă. Ba chiar mă-ndreptam spre dulap plângând, în sunet de zbrrrr, când deodată sunetul se-oprește. Mă-ntorc. Prostu’ nimerise înapoi în aplică. Doar că acum stătea undeva la margine, nemișcat, probabil puțin prăjit, că nu mai avea același spor la zbătut din aripi. Dar încă puteam să văd cum își freacă sadic piciorușele. Mi-l și imaginam rânjind și gândindu-se la alte metode de tortură și teroare pentru mine.

Cu ce-l omor, acu. Nu pot s-arunc cu tenișii în lustră, așa că dau fuga-n debara și… ta-daaaa:

Triumf mi-a distrus de nenumărate ori până și cea mai scumpă manichiură. Mi-a rupt în două degetele și mi-a nenorocit pielea. Și șterge grăsimea de pe aragaz… cu tot cu aragaz.

Așa că, da, aseară la ora doișpe, undeva, într-o garsonieră din București, cineva pufăia frenetic cu Triumf în lustră, plângând și țipând în același timp.

A funcționat:

Jur că e mai mare decât pare.

Și da, se pare că aplica aia e un fel de cimitir de insecte. Am s-o scot după vreo trei zile, în care voi lăsa lumina aprinsă, să m-asigur că-n momentu’ în care o dau jos n-o să-mi facă ăștia vreun surprise-party și să-nvie toți fix în mecla mea.

Amen.

Caut plasă pentru geamuri, ceva recomandări? :)

Read more
Ce faci, băi, Florine?

Eram dăunăzi pe-o terasă unde m-a servit un chelner tare drăgălaș. Nu, nu era genu’ de bărbat bine după care să-ntorci capul, era chiar urâțel și concura lejer la proba de nas cu Tonciu. I-am dat vreo 25 de ani.

Dar era genu’ de chelner care te făcea să simți că ești servit cu plăcere. De drag.

Răspundea „cu mare plăcere” la fiecare „mulțumesc” pe care-l adresam și se prezenta rapid cu „da, vă rog” la fiecare semn pe care i-l făceam. Și nu, nu făcea asta doar la masa noastră, ci la toate mesele pe care le avea.

După vreo juma’ de oră, se pune la o masă de-alături un domn bine, undeva pe la 50 sau chiar 60+ ani. Cu pălărie-n cap, ceas de buzunar și pantofi lăcuiți. Se așază la masă, iar după nici 5 minute, chelnerul se prezintă direct la el cu o halbă de bere rece, fără să-i ia comanda în prealabil. Când vede halba, nenea pufăie satisfăcut și-ntreabă:

-Ce faci, băi, Florine, că ai dispărut în ultima vreme?

Ăsta-și suflecă mânecile, se sprijină de masa lui și-i zice mai încet:

-Am fost și eu în concediu „medical”. M-am dus la mare să mă relaxez și io o săptămână, da’ m-am întors să fiu sclav la ăștia înapoi.

-Tot așa urât se poartă? De ce nu cauți altundeva?

-Păi aici vă am pe dumneavoastră și nu sunteți singurul, am deja clienții mei. Dacă plec, iau iar de la zero, nu-mi place să schimb…

-Băiete, mergi unde ți-e bine, că berea are același gust peste tot, mai ales când mi-o aduci tu. Eu vin după tine.

În fine, au mai discutat puțin, n-am mai fost atentă. Ideea e că… Florin chiar făcea treaba asta cu plăcere. Nu știu dacă-i plăcea servitul la masă, cât interacțiunea cu oamenii în sine. Felul în care se purta era exemplar pentru o terasă oarecare de Centru Vechi, unde probabil ni se scuipă în 90% din băuturi.

Florin probabil primește un salariu de rahat dar îl scoate încă de trei ori din bacșiș. Pentru că-i bun. E genul ăla de chelner căruia efectiv ți-e jenă să nu-i lași un bacșiș gros. Ar putea foarte bine să preia exemplul funcționarului de stat, care-și varsă toate frustrările legate de bani și de superiori pe noi, proștii care așteptăm pe la cozi. Ar putea să se poarte ca un jeg și să ne trântească în silă halba de bere pe masă. Ar avea și de ce.

Da’ Florin percutează cu drag la fiecare masă. Și mai mult decât atât, are „clienții” lui. Și totuși, patronii sunt de rahat. Pentru că da, patronul român (mai ales de bar) e, de prea multe ori, definiția din Dex a parvenitismulului jegos.

Read more
Am o casă de 375.000 € și vreau s-o vând

Situație reală:

-Bună ziua, Xulescu mă numesc şi v-am sunat în legătură cu proprietatea din Otopeni pe care aţi pus-o la vânzare. Scurtă întrebare: v-aţi gândit să colaboraţi cu agenţii imobiliare în vederea vânzării ?

-Da, dar nu plătesc comision.

-În regulă, de cât timp aveţi casa la vânzare?

-De un an jumătate.

-Şi de ce nu aţi vândut-o până acum?

-Păi nu prea au sunat oamenii, iar cei care văd bannerul de la poartă şi sună, când aud de preţ închid telefonul.

-Bun, deci nu sunt foarte mulţi clienţi cu 375.000 de euro în buzunar în piaţă în momentul ăsta?

-Nu, nu prea sunt…

-Şi dacă sunt, sunt foarte puţini şi se găsesc greu, nu?

-Da, aşa-i, aveţi dreptate.

-Şi ce vă face să credeţi că dacă noi am avea un asemenea client, vi l-am oferi gratuit la poartă împreună cu:

  • Setul de fotografii profesionale
  • Bugetul de promovare online a proprietăţii
  • Costul bannerului pus la poartă
  • Timpul nostru petrecut la telefon cu eventualii clienţi
  • Motorină pentru naveta Bucureşti – Otopeni pentru vizionări la cerere
  • Verificarea documentelor şi consultanţă legală
  • Verificarea bonităţii clientului
  • Verificarea şi securizarea tranzacţiei ?

-Aaaa, păi asta este problema dumneavoastră, luaţi de la client.

-În regulă, vă mulţumesc frumos pentru timpul acordat, o zi frumoasă vă doresc.

2 luni mai târziu:

-Bună ziua.

-Sărut mâna, stimată doamnă.

-Domnul Xulescu, m-aţi sunat acum ceva timp în legătură cu casa din Otopeni, cea de 375.000 de euro.

-Da, îmi amintesc, spuneţi, cu ce pot să vă ajut?

-Domnule, trebuie să o vând neapărat, o ţin de un an de zile şi costurile de mentenanţă lunară sunt foarte mari, având în vedere că nici nu o mai folosim. Ne-am gândit să colaborăm cu dumneavoastră, poate reuşim să o vindem.

Morala?

Nu oricine poate vinde orice. Nu oricine poate vinde castraveți. Cu atât mai puțin, castraveți grădinarului. Și cu atât mai puțin, bunuri de sute de mii de euro.

Unele meserii chiar au apărut pentru că piața le-a cerut. Unii oameni pot face ceea ce alții nu pot, de aceea sunt plătiți și angajați să o facă. Oamenii de vânzări sunt un exemplu în sensul ăsta. Și-ar trebui să înțelegem, măcar în al doișpelea ceas, că orice costă bani. Și casa ta, și serviciul unui om, fie el și un bau-bau de agent imobiliar.

Read more
Caut chirie, nu cameră de videochat!

Dacă vrei să te muți în chirie sau dacă ai căutat măcar o dată un locșor pe care să dai câteva sute de euro pentru confortul tău, știi sigur cam cum stă treaba cu apartamentele de închiriat. După câteva căutări sau vizionări, poți să juri că toți proprietarii au căzut la un moment dat și s-au lovit rău la cap, moment din care au început să creadă cu toții că-s arhitecți și designeri de interior.

Altfel, de ce 80% din chirii arată ca și când te-așteaptă acolo, undeva în colț, și o cameră fixă cu obiectivu’ pe tine?

Un search rapid pe orice site de imobiliare o să-ți dea, invariabil, măcar una dintre „îmbunătățirile” pentru care prețul e umflat cu minimum 50 de euro:

Open space. La garsonieră. Pentru că, nu-i așa, dacă tot avem doar o cameră, de ce să nu pută mereu a cartofi prăjiți, ciorbă și prăjeală? De ce să nu ai în colțul din stânga sus al câmpului vizual o chiuvetă plină cu vase pe care n-ai avut chef să le speli aseară, atunci când te uiți la televizor? După anu’ 2000 încoace, hobby-ul național a devenit spartul de pereți prin casă. Cât mai durează până spargem și peretele de la baie? Dă-l dreacu, ocupă spațiu. Noi tre’ să deschidem spațiul. Noi tre’ să open… space.

Spoturi. La nelipsita arcadă de la open-space, eventual. Și la baie. Și în sufragerie. Și pe hol, la intrare. Dacă tot bați cluburile cât e weekendu’ de lung, măcar să ai și acasă atmosferă de bodegă.

Bar. Adică semi-pervazul ăla de la open space, lângă care se pun țanțoșe trei scaune de bar, înalte. Dau bine cu spoturile. De ce aș vrea să mănânc la o masă și nu pe un pervaz?

Geam de sticlă. Ăsta îl au proprietarii ăia care și-au revenit din lovitura la cap și și-au dat seama că nu-i nimic greșit ca o casă să aibă… pereți. Așa că, au acoperit open space-urile cu pereți și uși de sticlă, că ieși mai ieftin și cu mai puțin deranj decât dacă te-apuci de construit la loc.

Canapea de piele. Sigur că da, boss, camera video unde-i? Îmi stă bine părul? E ok machiajul? Hai, dă-i drumu’. Chat room opens in 3, 2, 1… 

Tapet. În traducere liberă: pereții erau atât de jegoși și băgați în boale încât singura soluție a fost să lipim tapet ieftin pe ei. În plus, acum anunțul de închiriere va avea în el nelipsitele epitete „modern” și „tineresc”. Și nuuu, nu alegem un tapet firesc, îl punem roșu sau verde și-l asortăm cu nelipsitele „jaluzele verticale” musai pe aceeași culoare, pe care le trecem cu mândrie la categoria „îmbunătățiri & utilități”, chiar lângă „apă caldă și gaze”. Pe bune? Ce bine, n-aș putea să gătesc ceva sau să fac un duș când știu că n-am jaluzele verticale la geam.

Mobilă Ikea. Și cu asta am spus tot, sari cu sutele de euro. Pentru că Ikea.

Read more
Cine aplică la joburile de secretară?

În ultima vreme am petrecut ceva timp pe site-urile de job-uri. 50% muncă și selectare, dar 50% e fun-fun-fun. Cred că știu pe de rost cam 80% din ce înseamnă în momentul de față posturi vacante pe marketing/online/social media și bălăriile alea pe care le considerați voi „degeaba, că și io pot să postez pe Facebook”. Așa că, cine are nevoie de job, să nu-și mai bată capul cu căutări, vă servesc eu direct link-urile! :))

Trecând peste asta… cum mama mă-sii poți să aplici la un job de Secretară la compania… Confidențial?

cine-aplica-la-joburile-de-secretara

Se pare că 72 de domnișoare și doamne au făcut-o. Sunt destule anunțuri de locuri muncă bine puse la punct, cel puțin ca job-description (ceea ce e rarisim de multe ori), la care abia dacă aplică 40 de oameni. Asta așa, înainte de expirarea anunțului.

Totuși, anunțul de mai sus a strâns 72 de aplicanți. Într-o zi. Trecând peste faptul că e construit de așa manieră încât să invite la interviu doar domnișoare, înțeleg că nu poți să-i pui unui bărbat o fustă creion și stiletto în picioare și să-l trimiți să se plimbe grațios de colo-colo prin birouri cu un clipboard în mână, dar… femeie, (sau mă rog, voi, cele 72 de femei), pe bune?!

Uneori am senzația că a nu avea un loc de muncă e o opțiune și nu o dramă.

N-am să fac un tutorial despre cum să-ți găsești job cu succes, click = contract semnat & share = salariu în avans pe trei luni, dar… uite aici condiția principală ca să aplici la un job: datele companiei! Sau măcar numele ei. Pe care, înainte să aplici, îl iei frumos cu copy-paste și-l întrebi pe Google cine-i nenea ăsta care caută secretară? Că dacă-i cam secretos, e posibil ca și tu să devii un secret după prima zi de lucru.

Dacă ai căutat temeinic pe Google (deși ar trebui ca primul rezultat să fie site-ul companiei) și n-ai găsit nimic, zici pas. 

Bine, dacă ești pui de stalkeriță ca mine și nu te mulțumești cu un nume de companie, mai intri și la categoria Echipă pe site, ca să furi și numele angajatorilor și să-i mai sapi puțin și pe ei. Fiindcă te interesează (sau ar trebui să te intereseze?!) cine te angajează, în primul rând. Pentru că n-o să te sune nenea Confidențial să te cheme la interviu. Iar dacă o face… sper că nu te duci.

Read more