Dacă aș fi pentru o secundă un bătrân PSD-ist…

Am văzut contramanifestația de la Cotroceni. Indiferent de motivele pentru care au ieșit bătrânii ăia acolo, convingere sau #sticlădeulei sau #sutadelei de om… Eu mă-ntreb: Oare la bătrânețe uiți complet cum era să fii tânăr? 

Altfel, nu-mi explic. Nu-mi explic cum le scapă acestor oameni durerea și disperarea din ochii tuturor tinerilor pe care i-au numit cu atâta scârbă și patos „sclavi”.

Stau și mă-ntreb…

Dac-aș fi un bătrân PSD-ist, chiar n-aș înțelege nicio secundă de ce copilul meu muncește în străinătate?

Chiar nu m-aș întreba nicio secundă de ce mi se nasc nepoții prin Spania sau Italia sau prin Anglia, și de ce îi văd doar prin vacanțele de vară, în vizită în țara care nici măcar nu e a lor și pe-a cărei limbă o vorbesc stâlcit?

Dac-aș fi un bătrân PSD-ist, chiar aș simți vreo secundă mândria aia ridicol de nefondată a faptului că îmi vine copilu’ din străinătate să mă vadă?

Dac-aș fi un bătrân PSD-ist, în timp ce-aș frământa o pâine cu făina primită contra unui vot, n-aș realiza nicio secundă cam cât de ieftin m-am vândut? Pe trei lei, la propriu. Pe-o pâine, la propriu. Nu mi-ar sta dumicații ăia în gât, n-aș realiza că am vândut, de fapt, o țară-ntreagă pentru ei?

Dac-aș fi un bătrân PSD-ist, în timp ce-aș împacheta carnea de porc, zacusca și cartofii pentru copiii plecați în alte orașe să muncească, nu m-aș întreba deloc de ce au ei, de fapt, nevoie de sacoșa de rafie cu mâncare lunară? Nu m-aș gândi nicio secundă că o friptură și-un piure amărât e ceva ce orice om ar trebui să-și permită într-o țară normală?

Dac-aș fi un bătrân PSD-ist, chiar aș crede vreo secundă că ai mei copii ar considera că ieșitul în stradă zi de zi, după măcar opt ore de muncă, flămânzi și înfrigurați, e o distracție? O joacă? O plăcere? Oare la fel de proști i-aș considera pe toți cei mai tineri ca mine? Oare chiar aș uita complet cum am fost când eram eu tânăr?

Read more
Mă-ntreb și eu la ce folosește cureaua

Nimic complicat.

Am și eu o plângere și n-am cui s-o adresez, așa că o agăț în cui aici.

Oare tipii din supermarketuri de pun marfa la raft și care nu poartă curea deși ar trebui s-o facă, știu că atunci când se-apleacă sau se pun pe vine după diverse lucruri oferă o priveliște superbă, bogată, împădurită, de neuitat, TUTUROR celor ce trec, nevinovați, într-o zi obișnuită de… marți, să zicem, pe la magazinu’ din drum?

Boss, voiam doar să-mi iau cafeaua și covrigu’ cel de toate zilele în drum spre muncă. Te rog, de voiam păduri și prăpăstii spectaculoase, stăteam acasă și mă uitam pe National Geographic.

Eu știu că la Vaslui cureaua se mai folosește și pentru femei, ăh, pardon, treburi casnice am vrut să zic, dar… în principiu, purtați-o naibii la pantaloni.

Atât.

 

Read more
Vai, da’ ție nu ți-e frig cu gecuța aia pe tine?

Mai odios decât zăpada și frigul atunci când e iarnă, e concepția că trebuie să te înfofolești neapărat ca o sarma, în straturi, adicătelea. Nu-i suficient să ai budigăi pe tine, tre’ să tragi musai și o pereche de ștrampi pe dedesubt. Ce pulover, e degeaba, bagă și-un maiou înfipt în pantaloni, să țină la șale.

BLUGI când e frig?! Doamne ferește, da’ vrei să-ți înghețe cracii, maică?! PANTALOONI, să fie din ăia groși, băgați adânc în ghetele care trebuie MUSAI să aibă blăniță și talpă aderentă. Bine, cu talpa aderentă sunt de-acord, eu patinez și pe asfalt, d-apăi pe asfalt + gheață.

Trecând la subiect, urăsc să mă încotroșmănez. Oricât de frig ar fi, mai mult de două straturi (hai, trei) în partea de sus nu suport. Adică bluză/pulover + geacă. Sau poate, (numai) dacă-i frig rău, bluză + jachetă + geacă. Despre partea de jos, am tot auzit povești SF despre dresuri pe sub blugi, colanți pe sub blugi… surioarelor, explicați-mi, vă rog, ce putere supranaturală vă face să vă puteți mișca ALTFEL decât ca niște pinguini ușor constipați cu atâtea straturi de haine pe voi? Mă simt ca și când aș purta pamperși doar gândindu-mă la asta. Și deci, mersul meu ar fi ca atare. De-a bușilea. Altfel nu concep.

Lămurite fiind aceste detalii, concluzia e numai una: întotdeauna sunt prea subțire îmbrăcată. Bill Gates ar fi majordomul meu dac-aș fi primit câte-un dolărel de fiecare dată când am auzit Vaaaai, dar ție nu ți-e frig așa?! 

Bă… de multe ori chiar nu-mi era. De și mai multe ori… da, îmi era frig. Dacă aș fi stat zece ore pe-afară, dând la lopată. Și dacă aș fi deszăpezit străzile din trei sectoare din București. Și, eventual, dacă aș fi dirijat și circulația vreo două ore, cu un fluier între dinți în mijlocu’ intersecției. Și dacă m-aș fi hotărât și să fac un maraton de mers pe jos pân’ la Brașov și-napoi, doar pentru că pot.

Doar că… ce să vezi, nu fac nimic din toate astea când ies din casă. Maximul de timp petrecut pe-afară, la propriu, e de 30 de minute. De ici până colo, de la taxi până la intrarea în bloc, de la magazin până în birou. D-astea simple. Dacă se impune să stau mai mult… iarna nu ies. Simplu. Nu suport frigul. Și nici nu văd de ce aș face-o.

Pe bune, de ce e obligatoriu să fii îngropat într-un maldăr de haine dacă NU stai afară? Doar pentru că afară-s -20 de grade, nu tre’ să te îmbraci ca și când aia e temperatura la care îți vei petrece ÎNTREAGA ZI. Mie chiar îmi place să mă pot mișca, nu știu despre voi.

La fel, valabil și pentru zilele extrem de călduroase de decembrie (pentru că da, nu știu dac-ați observat, dar iarna începe undeva prin ianuarie de câțiva ani), când doar fiindcă e întipărit în mintea colectivă că este IARNĂ, brusc devine inacceptabil să ai teniși în picioare. Sau geacă de piele. Dar vaaaai, nu ți-e frig așa?! E IARNĂ! Da, maică, în capul tău e iarnă, afară-s cinșpe grade, nu mersi, nu vreau bocanci de ski în picioare.

Ne-mbrăcăm și noi după gradele din termometru și nu după luna din calendar?

Read more
Scrisoare către fraieru’ din friendzone

Dragule,

Mai ții minte când ne-am văzut prima dată la cafea?  Știu că ți-am zis că-s obosită, și vai, vin direct de la muncă, nici n-am avut timp să-mi refac machiaju’... atâta sclifoseală-n curu’ meu, când știam prea bine că arăt perfect, doar am consumat juma’ de tub de fixativ ca să-mi fac păru’ ăla cică-neglijent-da’-mai-țeapăn-ca-un-cuib-de-rândunici. Nu mai zic de parfum, că m-am dat cu ăla bun. Dacă trăgeai aer în piept un pic mai puternic în preajma mea, trebuia să sun la SMURD după o mască de oxigen mobilă.

Eh, ăla fu’ momentu-n care ți-ai ales destinu’ de veșnic în friendzone (cunoscut și ca îl-sun-doar-dacă-nu-mă-caută-mârlanu-de-care-chiar-îmi-place). M-ai văzut că-s toată țiplă, trebuia să taci dreacu’ din gură, să-ți aduni falca de pe jos și să-mi spui despre ultimu’ meci Steaua-Dinamo. Tu ce-ai făcut, mă fraiere? Ochii cât cepele, asta ai făcut. Mă uitam la maxilaru’ tău împrăștiat pe masă când ai trântit un uau, dacă așa arăți după o zi de muncă și nearanjată… 

De-acolo te-am avut la degetu’ mic. Nici nu m-așez bine la masă și-mi faci complimente, mă? Uite, mă fraiere, tipu’ ăsta de care CHIAR ÎMI PLACE (și pe care-l înlocuiești tu când nu mă sună cu zilele) m-a scos la masă și din două ore petrecute cu mine, una a vorbit despre fotbal și una despre TOATE gagicile care-l caută. Tu știi cum îi suna telefonu’ la masă?! NON STOP! Cu tine, zero, ți l-ai mai pus și pe SILENT, cică orice altceva poa’ să mai aștepte. Pfffff…

Nu așa se cucerește o femeie, mă, stând și ascultând ca tristu’ tot ce zice. Mai fă și tu pe neinteresatu’. Ție ți-am povestit la prima cafea și cine cu cine și-o trage pe la muncă, el nici măcar nu știe ce muncesc, mă. M-a-ntrebat câți ani am abia când ne-am văzut a treia oară, m-a ținut să fierb, să VREAU să-i zic despre mine. Și m-a lăsat să-i strecor informațiile așa, cu limită, printre mesajele la care răspundea în timp ce era la masă. Cică-l chemau băieții la Bamboo în weekend. Sigur mă cheamă și pe mine vineri, deja îmi caut cu ce mă-mbrac.

Ce dracu’, frate, nu mai știți să cuceriți o femeie, vă tot plângeți că vă băgăm în friendzone. Păi looogic, dacă vorbessc cu tine de parc-ai fi BFF-ul din generală. Ce naiba, mai avem puțin și ne sincronizăm menstruația, cu tipu’ ăsta mișto de care-ți zic simt că am competiție, că-s norocoasă să-mi petrec câteva minute cu el la un ceai până… se face doișpe și pleacă cu ăștia ai lui în Bamboo.

Mna, se duc numai ei, băieții, n-am eu ce să fac acolo. Ah, tocmai i-a sunat telefonu’. Tre’ să plece.

Vezi că-s îmbrăcată cu rochița aia neagră cu spatele gol, tragi și tu o cămașă pe tine să bem ceva diseară? OK, hai, în juma’ de oră ne vedem acolo. Știam că mă bazez pe tine.

Read more
Cum am participat la protest

Cu tot respectul pentru cei care-au tras hainele pe ei și-au străbătut Magheru sperând că or avea sorți de izbândă

Read more
Să dea dracu’ să te grăbești undeva, iarna

Mereu am zis că avantaju’ atunci când ninge și se depune, e că sigur nu mai calci în pișat de câine pe stradă, fiindcă îl vezi: se îngălbenește zăpada.

Ehhh, eu am tras o concluzie: există două tipuri de pișați pe trotuarele înzăpezite ale Bucureștiului (și nu numai):

1- Ăia de câine. Pac-pac, pe ici pe colo, câte-un șiroi gălbui/verzui prin nămeți. E okay, e pur și simplu pata de culoare a Bucureștiului #lovelovelove.

2- Ăia pe două picioare, care merg FIX pe mijlocul trotuarului, eventual cu căștile în urechi, eventual și cu gluga pusă pe cap ca să izoleze total fonic exteriorul, eventual cu încă un pișat pe două picioare lângă el, eventual fără nicio brumă de intenție de a mai arunca un ochi în spate, din când în când, poate-o mai fi vreun fraier care chiar merge undeva și VREA SĂ TREACĂ pe lângă (poți să înlocuiești fiecare „eventual” enervant din fraza asta lungă cu un „EVIDENT”, rămâne la fel de valabilă).

Diferența dintre punctul 1 și punctul 2 e destul de evidentă, zic. Dacă pișații de câine mai pot fi ocoliți, cu ăștia nesimțiți și bipezi n-ai nicio șansă.

Nimic nu-i mai scârbos ca nesimțirea, decât nesimțirea combinată cu jem’enfișismul ăsta grețos față de tot ce te înconjoară.

Ce dacă trotuarele și-așa arată jalnic și-s practic niște CAZEMATE ca-n visele umede ale Deliei, eu dacă vreau să mă plimb, mă plimb. Pe mijloc. Cu căști în urechi. La 8 dimineața. Și la zece pași mă mai și opresc să răspund pe Whatsapp. Sau să-mi schimb piesa. Aaaa, voiai să treci? Scuză-mă, nu te-am văzut! 

Păi bine, mă, idiotule. Logic că nu m-ai văzut, că ultima oară când am verificat, oamenii aveau, încă, cu toții, ochii în FAȚĂ și nu la ceafă. N-aveai cum să mă vezi.

Deci nu, nu suntem făcuți să vedem la spate, da’ suntem făcuți să trăim toți aici, înghesuiți pe rahatu’ ăsta de planetă cam suprapopulată deja, motiv pentru care, ca să nu ne scoatem ochii și să încăpem cu toții, am creat de-a lungul timpului triburi, orașe, societate, legi, cutume și reguli de conduită și bun simț. Unii dintre voi ați rămas, încă, la stadiul de trib.

#nervideiarnă

Read more
Uneori e mai bine să nu taxezi prostia

Cu ocazia unei reveniri în forță a unei dudui autosuficiente cu încă o gafă monumentală la care mie mi-au dat două lacrimi de jenă când am citit-o, am constatat că prea multă lume se grăbește să taxeze prostia.

Cine a mai citit pe-aici, ori mă cunoaște, știe că-s prima-n front când e vorba de aruncat cu pietre (pe drept, să ne-nțelegem). Doar că atunci când arunc eu o piatră, pe persoană fizică, singura consecință e o vânătaie-n fruntea țintei (plus satisfacția mea că mi-am spus oful). Când aruncă zece oameni, mai mult sau mai puțin grei, cu articole și link-uri și share-uri, s-ar putea să nu nimerească niciunul, iar în loc de vânătaie să se resimtă doar un spike de trafic și popularitate.

Ori popularitatea, fie ea pozitivă ‘au ba, pentru persoanele autosuficiente este mai mult așa, ca o mângâiere a ego-ului și-așa umflat artificial, și nicidecum o lecție, așa cum v-ați dorit cu toții să dați. Sunt convinsă că acum, domnișoara Șandru, în loc să realizeze proporțiile penibilului în care se scaldă, în loc să zică bă, am avut o zi proastă și-am scos un porumbel pe gură (porumbel de vreo șapte paragrafe, dar deh), ea se învăluie într-o aură de importanță pe care n-o spargi nici cu cinci sute de pietre, fiindcă, nu-i așa, e în discuții cu avocații lui Fuego, voi vă dați seama ce ocupată e această persoană și ce mici sunteți voi pe lângă ea?

În fine, am dedicat un paragraf întreg unei penibile (hey, a fi penibilă nu e o calomnie sau jignire, pe Șandru fraza ești penibilă! a și consacrat-o), când ideea de bază este alta: unele vietăți au un simț al persecuției extrem de ascuțit. În combinație cu o inteligență mediocră (fiindcă da, eu pun egal între prostie și lipsa oricărei urme de simț al penibilului), rezultă că fiecare piatră aruncată spre ea = Hey, am hateri, și-s MULȚI, deci sunt vedetă.

Opriți, bre, spiritul ăsta justițiar. Oamenii se descalifică singuri, în timp. A transforma prostul într-o victimă (prin săritul la gât în gașcă) este cel mai mare favor pe care i-l faceți. #leavestupidpeoplealone

Read more
De ce nu vreau să-mi iau un câine

Pentru că iubesc câinii. Pentru că atunci când trece câte unu’ pe lângă mine pe stradă, mic sau mare, blănos sau bălos, mă zgâiesc mai ceva ca ultimu’ puștan după ultimu’ model de bemveu. Pentru că încep să mă maimuțăresc și să vorbesc cu voce pițigăiată de parcă m-ar înțelege. În principal, fac ca orice mămică ușor retardată care-și schimbă vocea când vorbește cu un copil. Știți genu’.

Și-mi doresc al naibii de mult un câine. Pentru că știu ce înseamnă. Să vii acasă chiar și când ai lipsit doar o oră și să vezi atâta bucurie într-un patruped care aproape se pișă pe el de fericire că te-ai întors. Să vezi că o simplă mângâiere plictisită pe bot, între un scroll pe Facebook și-o gură de cafea, îi înseninează mutra și se-ntoarce instant cu cracii-n sus dând din coadă. Și în general, recunoștință pentru orice gest mic. Ați văzut vreodată cum se bucură un câine care stă tolănit pe canapea, în alt colț de cameră, iar când v-aduceți aminte de el și-l strigați așa, degeaba, se ridică instant copăcel cu urechile ciulite? Când îl scoți afară și e atât de bucuros încât când tu cobori un etaj, el îl urcă și-l coboară și-l urcă și-l coboară și-l urcă și coboară de vreo cinci ori până ajungi tu jos? Magic.

Și totuși, de un an tot cântăresc decizia dacă să mai iau o dată un câine ori ba. Și-am decis că nu. 

Pentru că nu o să lipsesc niciodată doar o oră pe zi de-acasă. În zilele bune lipsesc doar zece. Adică odată pe lună, poate.

Pentru că probabil, după alea zece ore hălăduite pe la munci și prin oraș, s-ar putea să nu mai am nici măcar energia de-o mângâiere plictisită peste bot. Iar un câine care-ți oferă tot nu merită asta.

Pentru că cel mai probabil, în timp ce el o să urce și-o să coboare scările până amețește de bucurie că iese afară, pentru mine va fi un calvar de care abia aștept să scap ca să mă pot întoarce-n casă să mă trântesc pe canapea.

Pentru că, din păcate, serviciile hoteliere și nu numai care să fie pet friendly sunt considerate, încă, prea occidentale pentru noi.

Pentru că știu ce-nseamnă să pierzi un animal după paișpe ani și cum simți că ți s-a dus un membru din familie când nu mai e.

Aș vrea să gândească mai mulți așa. Mor când văd labradori frumoși și zvelți care stau într-o lesă de doi metri agățați de o gagică care fumează plictisită pe-o bancă în parc.

Read more
Căror cerșetori le dăm bani?

Acum două seri, undeva pe Bld. Unirii, un nene mirosind a tutun amestecat cu alcool se apropie de noi și ne zice foarte franc:

-Copii, bună seara, mai am nevoie de fix un leu… să-mi iau o bere.

Am scos pe loc cinci lei și i-am întins cu mențiunea că dacă-mi spunea că-s pentru pâine nu-i dădeam, că l-am mirosit (și la propriu și la figurat) că-și ia bere. Așa că, nenea, apreciez sinceritatea, ia de-aici de-o bere întreagă.

Reacția lui? Șoc. Sunt convinsă că a mai cerut și de la alții un leu pentru bere și nu numai că n-a primit bani, dar probabil și-a luat multă morală despre alcool și cum ar trebui să-și miște hoitu’ la muncă. Ceea ce nu e neapărat greșit, dar… nu-i ca și când a venit să-ți ceară bani de pâine, vorba aia. Omu’ voia o bere și n-avea un leu, așa că a venit să-ți ceară. Dacă ai chef să-i dai, bun. Dacă nu, scutește-l de morală.

-Păi cum cinci, că am cerut un leu. N-ai mărunt?

Zicem că nu, e ok așa, să fie de sufletu’ tuturor băutorilor de bere.

-Seară faină s-aveți, mersi!

Și-a plecat. Fără pupincureli, fără mulțam boss, fără sărutmâna domniță, fără nimic. Franc de la început la final, iar acel mersi de la sfârșit a fost mai sincer și mai apreciat decât orice alt gest de înjosire la care recurg nu de puține ori cerșetorii. Nu c-ar fi primit vreo sumă fabuloasă sau aș fi făcut vreun gest măreț, dar dădusem cerșetorului bani de-o bere, știind că asta va face cu banii.

De fapt, pe nenea nici nu l-aș încadra la cerșetori, că simt că l-aș jigni. Cerșetori sunt, după capu’ meu, ăia de fac asta ca meserie, când ar putea avea orice altă meserie. Ăia întregi și fizic și psihic, care îndrugă povești tragice ca să stârnească empatie, simpatie și… dărnicie. Ălora nu le dau nimic.

Nu dau bani copiilor (cu precădere rromi, recunosc că un puști bălai cu ochi mari și albaștri poate m-ar cam convinge, kill me with fire) și nici femeilor sau bărbaților sănătoși.

Dau bătrânilor. Mereu când am ocazia. Bani și mâncare. Mi-e groază de viața pe care au ajuns să o aibă și știu că bătrânețea poate însemna pentru oricare dintre noi un șut în fund de la familie.

Dau ălora care au handicap fizic. Chiar dacă afișarea ostentativă a membrelor amputate sau a altor defecte îmi dau o reticență… le dau. Că io-s întreagă și pot să fac bani, ei nu.

Și-acum, am adăugat pe listă și cerșetorii sinceri. Ăștia de-mi cer pentru bere, pentru o țigară, pentru orice vrea mușchiul lor. Că simt că nu-s luată de proastă.

Read more
De ce nu merită românii servicii bune

Am citit la Cristi că la Kaufland se implementează o chestie mișto, pentru a evita cozile interminabile la case: o aplicație prin care îți scanezi singur produsele pe măsură ce le bagi în coș, iar la final, în loc să aștepți după un casier cu două mâini stângi sau după un alt client care se scotocește în fundu’ genții după 50 de bani, prezinți doar un cod de bare TOTAL, care e trecut prin casă, plătești și ai ieșit. Un fel de self-casă, se merge pe încredere, se efectuează și verificări random ale produselor din când în când și primești un rating de client în aplicație. Cool.

Ei na, drăcia dracului, să citiți comentariile. Spicuiesc eu ideea generală: da’ de ce să fac eu treaba casierului?! Da’ de ce să își reducă Kaufland costurile și să-mi vândă gogonata cu „spre binele clientului”?! Ăsta-i de fapt beneficiul lor, nu al meu. 

Bine, mă, deștepților. Stați și faceți cozi interminabile înghesuiți unu’ în altu’, nu cumva să-și reducă Kaufland personalul pe spatele vostru. Abia aștept să ies ca un fluturaș fluierând cu sacoșa de cumpărături din magazin, în timp ce voi stați în linie scărpinându-vă în creștet și legănându-vă de pe un picior pe altu’ până vă vine rândul.

Vă doresc să aveți în fața voastră doar pensionari care cer discount-ul de 50 de bani de la iaurt, cucoane care cer schimbarea produsului cu altul de la raft pe motiv de ambalaj puțin boțit, studenți care cer stornare pe trei produse că n-au suficienți bani la ei și, nu în ultimul rând, casieri începători (da, se mai întâmplă) care trec un produs de trei ori prin scanner până nimeresc codul de bare!

Pentru că, nu-i așa, în mintea voastră mică nu există conceptul de win-win: și ce dacă are de câștigat magazinul, câștig și eu 15 minute și puțin confort la cumpărături după o zi întreagă de muncă. No way, mergeți în rând la case, să vedeți cu ochii voștri cum nenorocitu’ ăla de casier (plătit și din banii voștri, of course) face bip-bip-bip pe fiecare produs cumpărat, de la tampoane la prezervative și salam.  Eu cred că sunteți prea odihniți. Vă invidiez și vă urez așteptare plăcută la casă.

Uite de-asta nu merităm servicii bune. Atunci când apar, le desființăm din fașă. Cum apare o companie cu un serviciu fain, zbang, ne punem să-i calculăm profitul. Pui de contabili ce sunteți.

Read more
Preafericita Udrea și conduita pe Facebook

Știți, în afară de bula voastră de oameni cool din gașcă care-și permit check-in la Loft, o parte covârșitoare (cea mai mare parte) dintre români sunt cei care folosesc Facebook-ul exact așa ca în meme-urile clasice:

cine romantice cu ciolan, fasole și murături pe un fundal hardcore c-o sobă de teracotă;

petale de trandafiri presărate pe covorul țesut la război de bunica de mult moartă și-ngropată;

bunica nu e moartă și-ngropată oricum, ci cu check-in la cimitir, poză în clar și haștag #feelingsad, #nutevomuitabunico;

bemveu din ’90 pozat în fața porții, pe aleea încă neasfaltată din sat, pe capota căruia stă așezat un domnișor cu petul și punga de semințe aferentă. Plus guler ridicat la treningul adibas. Haștag #prosperitate;

gagici îndrăgostite în poziția spatele-la-cameră, mâinile-pe-perete, tocuri-în-picioare, privire-suavă-la-cameră. Haștag #prințeso-capul-sus-căți-cade-coroana.

Într-adevăr. Groaznic. Dar în tot contextul ăsta, Elena Udrea care propagă fericire, așa cum știe ea, pe la spate, mi se pare apogeul conduitei exemplare pe rețelele de socializare:

elena-udrea-e-fericita

 

Elena, soro, nu-i asculta, fată. Capul sus, că-ți cade coroana!

Read more
Nu mai pot cu „trebuie”!

Disclaimer: urmează un text ușor personal și smiorcăit. Posibil să fie singurul de genul ăsta. Nu mă supăr dacă-i dai skip. 

Nu știu alții, da’ io am ținut toată viața cont de ce trebuie să faci. Cu mici (prea mici) excepții, întotdeauna am făcut ca la carte. Și asta se materializează într-un pietroi IMENS de GREU pe care îl am legat permanent de glezna de la picioru’ stâng. Și-mi atârnă de fiecare dată, chiar și-acu’, îl am aici lângă canapea, aproape că-l văd.

Nu bea, că nu-i stă bine așa unei domnișoare. Băi, dar de ce. De ce nu e social acceptat, mă, să ai un pic peste doojde ani și să te pui în cap într-o noapte? În vamă, într-un club de rahat din București sau de oriunde din țara asta? De ce după o săptămână de muncă-acasă-muncă-acasă-repeat, după cinci zile de conduită socială ca la carte (proastă carte a mai scos societatea asta, apropo), nu-i stă bine unei domnișoare ca în a șasea zi să se pișe pe ea de gura lumii și să rupă norma la bar?

Trebuie să mergem acolo… pentru că trebuie. De ce? Că ne-au invitat, că și ei au venit când i-am invitat noi, că așa se face (asta-i cea mai de căcat argumentație din câte pot exista!), că-i de prost gust să nu mergem. De ce trebuie să mă duc acolo, oricare ar fi acel acolo, să fiu complezentă, să mă doară obrajii de rânjetul care-mi iese atunci când zâmbesc fals, să râd la glume pe care nu le-nghit nici c-un pahar întreg de vin dat peste cap…?! De ce? De ce e nepoliticos să spui nu?

Când te deranjează ceva… taci! Sau ai grijă cum o spui. Mai ales că ești femeie. Ăsta-i rolul tău, să fii mai deșteaptă, să ai tact, să împachetezi totul în cuvinte frumoase și delicate, așa cum trebuie să facă o femeie. Bă, dar de ce? De ce e rolul femeii ăla de poet care tre’ să-și spună nemulțumirile în versuri, dacă se poate, numa’ să le facă să sune frumos, să atingă suav urechiușele altora? De ce n-ai, mă, voie, să te-așezi la o masă și să pui subiectu’ și predicatu’ în aceeași frază, fără niciun epitet între ele?! TU mă deranjezi este cea mai mare blasfemie care poate veni din gura unei femei, iadul dezlănțuit se-apleacă peste ea dacă nu bagă și-un dragul meu pe-acolo prin frazele alambicate pe care tre’ să le formuleze cu tact și diplomație, fiindcă e femeie, și se știe că rolul ei e să fie pisică și să miaune în loc să vorbească.

Dacă ceva te jenează în public… zâmbește și înghite pân-acasă! Te rup pantofii și nu mai poți să stai în picioare nici măcar 3 milisecunde fără să simți săgeți din călcâie până-n coloană? Ești în zilele alea când e bătălie cu săbii între ovarele tale și ești aplecată și crăcănată de durere? Te ia cu spasme și transpirații reci de rău? Te doare un căcat de măsea până-n creier? Nu contează, zâmbești frumos și stai acolo, rabzi ca o martiră ce ești, tragi de spate și-ți pui pioneze-n fălci dacă nu mai ai putere să-ți menții fața social acceptată și pleci abia la final, când e social acceptat să pleci! Poți să plângi acasă, evident, dacă ai voie să n-o faci în versuri. Dacă n-ai inspirație la rime… aia e. Bagă nasu-n perne și dormi. Trece până mâine.

Ai grijă ce și cum scrii. Aici pot să dau și exemplu concret, dar n-am să dezgrop morții. E vorba doar de regula de aur a online-ului, pe care toți o propagă și toți o încalcă cu grație: nu hateri. Ba fiindcă e de căcat să fii hater (deși definiția corectă scapă multora), ba fiindcă nu e ok să te cobori la nivelul celui despre care crezi că-i de căcat. Aaa, și pentru că poziționare. Mișto cuvânt. Ce bine că nu vreau să mă poziționez față de nimeni (aplecat).

Toate astea pot fi, într-adevăr, reguli de bun simț.

Nu neg. Uneori, trebuie. Uneori, le faci fiindcă așa se face, și basta. Dar ar fi cu mult mai ușor dacă am sparge șirul ăsta de trebuie și cu câteva scăpări (pentru că așa e social acceptat să le numești) de libertate. Cu niște puseuri de azi fac ce vreau. Cu niște perioade în care mai trăim, naibii, și pentru noi. Le-aș face pe toate cu plăcere dacă n-aș auzi mereu că trebuie. 

Mai ales că oricând (da, oricând) te poți trezi, într-o dimineață, cu o durere de cap care să nu fie doar o migrenă trecătoare. Chiar mâine. Sau peste o săptămână. Sau peste un an. Și-o să ai la activ o viață plină de trebuie și complezență. Și încă trei-șase-nouă luni (în funcție de medic) în care să recuperezi. O să poți?

Read more
Social piggies. Fabulă

A fost odată o gașcă de purceluși.

Nu mulți, nu frumoși, nu nemărginit de înțelepți, doar purceluși populari, ăia de strigau mai tare din coteț să fie auziți de toată lumea. Nu neapărat lucruri inteligente, nu vreo teorie, nu vreo idee, pur și simplu strigau.

Dacă primeau de mâncare strigau, dacă își luau ghetuțe noi strigau, dacă ieșeau la plimbare din coteț strigau. Și astfel, au câștigat popularitatea între animăluțele de curte ale gospodarilor satului respectiv. Nu cele mai istețe animăluțe, doar alea prea tălâmbe să facă ceva între timp.

Boul, oricât era el de bou, nu avea niciodată timp să stea să asculte tot ce strigau porcușorii, el fiind ocupat cu muncile importante. Vaca nici atât, oricât de vacă, ea era tot timpul la câmp: se întorcea seara doar să-și dea laptele și băga coarnele la somn pentru a doua zi.

În schimb, găinile, rațele, curcile și ciorile de pe garduri, în lipsa unei ocupații mai de soi, ciuleau urechea zi de zi să vadă ce mai zic porcușorii. Dacă troaca lor e plină, dacă e goală, dacă au ieșit din coteț, dacă a fugit vreunu’ cu vreo căruță low-cost într-un citybreak în satul vecin.

Trecând vremea, gospodarii au prins de veste că nu mai trebuie să stea să discute orice speță cu fiecare găină și rață în parte, e de ajuns să dea câte un știulete de porumb unui porcușor și acesta va striga ce și cum se dorește, și astfel populația găinară va fi ușor de organizat.

Porcușorii au prins gustul și au început să-și aroge aere de importanță. Au început și mai mult și mai des să strige, cu și fără folos, cu și fără mesaj, doar-doar vreo râgâitură din tot speach-ul lor va capta atenția unui gospodar care are 2 știuleți de porumb de dat pentru asta.

Au început să discute despre avioanele care treceau peste cotețele lor, au început să vorbească despre tehnologie, despre mașinile pe care le auzeau ei departe la șosea, despre cum e viața în general. Și toate astea nu din perspectiva cotețului lor, ci pretinzând că ei cunosc și înțelesurile alea ascunse și sunt capabili să ofere sfaturi și soluții.

Porcușorii au început să le spună găinilor unde e iarbă mai frumoasă, ce opinci sunt mai bune, care izvor e mai curat, totul în schimbul unui știulete de porumb sau a mai mult.

Astfel, după un timp, fiind avari, au început să se cam calce pe adidași. Deși s-au înțeles între ei că fiecare mesaj să fie râgâit către găini contra unui anumit număr de grăunțe, sau poate un măr în zilele alea bune, mulți hulpavi au început să se vândă pe mai nimic, ba pe un cartof, ba pe zoaie limpede, ba pe știuleți goi. Astfel și-au băgat râtu’ în piață.

A început o râcă și o vrajbă în tot satul, dar instincul de supraviețuire a porcușorilor le-a spus că dacă vor să reziste, trebuie să se alieze. Și de atunci încolo, în fața cotețelor lor toți se lăudau și se minunau de cât de grăsuți și frumoși sunt, și ce dicție au și ce glas frumos, și cum mai zice unu’ și ce a mai făcut altu’, în timp ce la întunericul cocinei lor, nutreau gânduri vrăjmașe și se înciudau din ce în ce mai rău, râvnind unul la zoaia celuilalt.

Deși și-au dublat pretențiile de răsplată pentru fiecare râgâitură emisă, ceea ce-au uitat porcușorii a fost că ei continuă să vorbească pentru găini, curci și rațe, care mâine-poimâine ajung cel mult o ciorbă și nu un foie-gras mai de soi. Și asta când au avut tot timpul să învețe să livreze și pentru celelalte dobitoace. Unii au făcut-o, dar ăia nu mai sunt porcușori, că până și lor le e greață de troacă.

Morala: aici ar urma o muie elegantă, dar am rămas fără inspirație. Orice asemănare cu fapte și situații reale din Social Media, blogosferă & advertising online nu este pur întâmplătoare.

 Ursu

Read more
De morții voștri ce se mai aude?

A murit Regina Ana. La 92 de ani. Prilej numa’ bun de împânzit Interneții cu regrete și poze cu lumânări aprinse pe fundal negru. Pentru că, nu-i așa, când moare un om e o dramă. Când mor vreo 50 e un număr.

Băi, mai bine v-ați plânge morții voștri. Sau, măcar nu mai plângeți morții care și-au făcut cărare bătută (bine de tot) pe pământu’ ăsta vreme de-un secol (+/- 20jde ani). Când crapă unu’  după 90 de primăveri, singurul lucru pe care tre’ să-l simți e curiozitate.

Pe mine curiozitatea mă macină: ce rahat or fi mâncat ăștia de-au ajuns să hălăduiască un secol pe pământ fără să se strice nimic în ei? Pentru că, în caz că trăind în lumea morților celebri de pe Facebook n-ați observat asta, cam nimeni nu mai moare de bătrânețe în zilele noastre. Data viitoare când vă duceți la doctor c-o problemuță aparent inofensivă, să vă aduceți aminte și de asta. E mai bine să te-aștepți.

Vizavi de ăștia care plâng mumii înhumate mult prea târziu, am un sentiment de invidie și cam atât. Cam cât timp liber să ai să apuci să-i plângi pe toți? Eu n-am avut timp să-mi jelesc nici morții mei, d-apăi p-ai altora.

Read more
Niște vești proaste de 1 august

Hai că s-a umplut de poze smiorcăite cu August, please be good. Să ne luăm de mânuțe în cerc, bucuroși că… August.

Iaca și veștile proaste, nu-i nimic: august înseamnă luna a opta. A opta lună. Din doișpe. A anului 2016.

Sunt opt luni de când te urcai/cădeai pe/sub mese de revelion. Opt luni de când îți propuneai că o să slăbești anu’ ăsta. Că o să te lași de fumat anu’ ăsta. Că o să îți iei și tu un job mai bun anu’ ăsta. Că o să îți faci un concediu mișto-de-tot. Că o să pui bani deoparte. Că o să bifezi țșpe lucruri de pe lista cu to do până la țșpe ani.

Hai să punctăm pe scurt:

  • La ora 21:00 deja e-ntuneric bine de tot.
  • Cam într-o lună te poți apuca de făcut rezervări pentru Revelion.
  • Mai știi ce planuri mari aveai pentru vara asta? Ei bine, mai ai fix 30 de zile să le faci.
  • Hainele de vară deja-s reduse 50% prin mall-uri. Apar colecțiile de toamnă la suprapreț, yay.
  • Da, ai îmbătrânit cu încă un an, aproximativ, fără patru luni. Și ce-s patru luni când opt au trecut așa?
  • Ce ziceai de bronzul mișto pe care o să-l ai vara asta?
  • 8 luni și still Single? / 8 luni și still Într-o relație de căcat?
  • Nu-i nimic, o să faci toate astea în 2017. Mai sunt doar ~120 de zile.

Dap. Simțiți-vă nașpa și voi. Sharing is caring.

Read more