Nu mai pot cu „trebuie”! Nu mai pot cu „trebuie”!
Disclaimer: urmează un text ușor personal și smiorcăit. Posibil să fie singurul de genul ăsta. Nu mă supăr dacă-i dai skip.  Nu știu alții, da’... Nu mai pot cu „trebuie”!

Disclaimer: urmează un text ușor personal și smiorcăit. Posibil să fie singurul de genul ăsta. Nu mă supăr dacă-i dai skip. 

Nu știu alții, da’ io am ținut toată viața cont de ce trebuie să faci. Cu mici (prea mici) excepții, întotdeauna am făcut ca la carte. Și asta se materializează într-un pietroi IMENS de GREU pe care îl am legat permanent de glezna de la picioru’ stâng. Și-mi atârnă de fiecare dată, chiar și-acu’, îl am aici lângă canapea, aproape că-l văd.

Nu bea, că nu-i stă bine așa unei domnișoare. Băi, dar de ce. De ce nu e social acceptat, mă, să ai un pic peste doojde ani și să te pui în cap într-o noapte? În vamă, într-un club de rahat din București sau de oriunde din țara asta? De ce după o săptămână de muncă-acasă-muncă-acasă-repeat, după cinci zile de conduită socială ca la carte (proastă carte a mai scos societatea asta, apropo), nu-i stă bine unei domnișoare ca în a șasea zi să se pișe pe ea de gura lumii și să rupă norma la bar?

Trebuie să mergem acolo… pentru că trebuie. De ce? Că ne-au invitat, că și ei au venit când i-am invitat noi, că așa se face (asta-i cea mai de căcat argumentație din câte pot exista!), că-i de prost gust să nu mergem. De ce trebuie să mă duc acolo, oricare ar fi acel acolo, să fiu complezentă, să mă doară obrajii de rânjetul care-mi iese atunci când zâmbesc fals, să râd la glume pe care nu le-nghit nici c-un pahar întreg de vin dat peste cap…?! De ce? De ce e nepoliticos să spui nu?

Când te deranjează ceva… taci! Sau ai grijă cum o spui. Mai ales că ești femeie. Ăsta-i rolul tău, să fii mai deșteaptă, să ai tact, să împachetezi totul în cuvinte frumoase și delicate, așa cum trebuie să facă o femeie. Bă, dar de ce? De ce e rolul femeii ăla de poet care tre’ să-și spună nemulțumirile în versuri, dacă se poate, numa’ să le facă să sune frumos, să atingă suav urechiușele altora? De ce n-ai, mă, voie, să te-așezi la o masă și să pui subiectu’ și predicatu’ în aceeași frază, fără niciun epitet între ele?! TU mă deranjezi este cea mai mare blasfemie care poate veni din gura unei femei, iadul dezlănțuit se-apleacă peste ea dacă nu bagă și-un dragul meu pe-acolo prin frazele alambicate pe care tre’ să le formuleze cu tact și diplomație, fiindcă e femeie, și se știe că rolul ei e să fie pisică și să miaune în loc să vorbească.

Dacă ceva te jenează în public… zâmbește și înghite pân-acasă! Te rup pantofii și nu mai poți să stai în picioare nici măcar 3 milisecunde fără să simți săgeți din călcâie până-n coloană? Ești în zilele alea când e bătălie cu săbii între ovarele tale și ești aplecată și crăcănată de durere? Te ia cu spasme și transpirații reci de rău? Te doare un căcat de măsea până-n creier? Nu contează, zâmbești frumos și stai acolo, rabzi ca o martiră ce ești, tragi de spate și-ți pui pioneze-n fălci dacă nu mai ai putere să-ți menții fața social acceptată și pleci abia la final, când e social acceptat să pleci! Poți să plângi acasă, evident, dacă ai voie să n-o faci în versuri. Dacă n-ai inspirație la rime… aia e. Bagă nasu-n perne și dormi. Trece până mâine.

Ai grijă ce și cum scrii. Aici pot să dau și exemplu concret, dar n-am să dezgrop morții. E vorba doar de regula de aur a online-ului, pe care toți o propagă și toți o încalcă cu grație: nu hateri. Ba fiindcă e de căcat să fii hater (deși definiția corectă scapă multora), ba fiindcă nu e ok să te cobori la nivelul celui despre care crezi că-i de căcat. Aaa, și pentru că poziționare. Mișto cuvânt. Ce bine că nu vreau să mă poziționez față de nimeni (aplecat).

Toate astea pot fi, într-adevăr, reguli de bun simț.

Nu neg. Uneori, trebuie. Uneori, le faci fiindcă așa se face, și basta. Dar ar fi cu mult mai ușor dacă am sparge șirul ăsta de trebuie și cu câteva scăpări (pentru că așa e social acceptat să le numești) de libertate. Cu niște puseuri de azi fac ce vreau. Cu niște perioade în care mai trăim, naibii, și pentru noi. Le-aș face pe toate cu plăcere dacă n-aș auzi mereu că trebuie. 

Mai ales că oricând (da, oricând) te poți trezi, într-o dimineață, cu o durere de cap care să nu fie doar o migrenă trecătoare. Chiar mâine. Sau peste o săptămână. Sau peste un an. Și-o să ai la activ o viață plină de trebuie și complezență. Și încă trei-șase-nouă luni (în funcție de medic) în care să recuperezi. O să poți?

Excese similare...

Leave a Reply

7 Comments on "Nu mai pot cu „trebuie”!"

Notify of
avatar
Sort by:   newest | oldest | most voted
Emil Calinescu
Guest

Ca sa fiu in ton cu articolul: “lumea spune ca TREBUIE sa ai un buton de subscribe pe blog”.
Acu’, pe bune, chiar as fi folosit acest buton. Dar pt ca nu-l ai, nu ma voi abona la blogul tau. Tehnic, nu am cum.

Si te anunt de p-acu’: la acest comentariu TREBUIE sa raspunzi zambind. Asa zic normele sociale.

Emil Calinescu
Guest

Aceeasi lume spune ca butonul este nefunctional. Sunt hateri, nu-i lua-n seama. Iar eu, al mai mare hater, confirm spusele lor.

Emil Calinescu
Guest

Mie nu-mi merge nici acum. O avea filtru anti-hateri.

L.
Admin

:)) posibil.
Mai încerc să meșteresc la el, mersi!

Ionuț
Guest

Si eu in trecere pe aici si trebuie sa las un comentariu, sub un alt nume. Asa trebuie! Cică.

wpDiscuz